Congresul UIA Durban. De vorbă cu Zahira Asmal

Zahira Asmal este una din personalităţile emergente pe scena arhitecturii mondiale contemporane. Fapt paradoxal, având în vedere că nu a terminat studii de arhitectură, design ori urbanism, ci de economie, la Universitatea din Cape Town, în Africa de Sud. Paradoxul se extinde şi mai mult, dacă luăm în considerare vârsta încă foarte tânăra, precum şi portofoliul substanţial de proiecte la care a participat sau participă în prezent, precum şi personalităţile pe care le-a sprijinit şi alături de care îşi desfăşoară munca sa din ultimii ani.

Autori: Ioana Corbu, Vladimir Nicula

Activitatea principală a Zahirei Asmal este în domeniul consultanţei, arie pe care însă o abordează de pe un palier neobişnuit, atât ca metodologie, cât mai ales ca intensitate şi implicare. Poziţionarea în afara profesiei de arhitect îi conferă în primul rând o vedere de ansamblu şi exterioară proiectării curente şi, de asemenea, îi dă şi posibilitatea introducerii în discuţie de teme şi concepte pe care arhitecţii de multe ori, le trec cu vederea. La toate aceastea se adaugă o puternică convingere în ceea ce priveşte activismul în sprijinul ideilor vizionare, al susţinerii unei dezvoltări sociale, economice şi politice a societăţii, în care designul de calitate joacă un rol principal.

Născută în Africa de Sud şi având origine indiană, Zahira Asmal este membru fondator a două organizaţii internaţionale non-profit, ambele implicate în cercetare şi activism social, în sprijinul ideii că designul poate susţine şi încuraja dezvoltarea comunităţilor de pretutindeni. Aceste organizaţii sunt Designing_South Africa şi Designing_Brazil. În ambele cazuri, echipele pe care Zahira le-a format sunt multinaţionale şi cuprind arhitecţi, jurnalişti, jurişti, economişti, sociologi etc. şi sunt implicate în promovarea şi susţinerea unei palete largi de proiecte de cercetare, rezultând în publicarea de cărţi, prelegeri publice în cadrul evenimentelor de specialitate, chestionare ample la nivelul populaţiei, lansarea şi susţinerea de iniţiative legislative, dar şi proiectare propriu-zisă.

Prima sa carte, Reflections & Opportunities: Design, Cities and the World Cup, publicată bilingv (engleză şi portugheză) studiază impactul marilor evenimente sportive internaţionale la nivelul comunităţilor urbane. Cartea a fost prezentată în cadrul mai multor evenimente în ţări precum Brazilia, Africa de Sud, Argentina, Marea Britanie etc.

Zahira Asmal a fost şi primul reprezentant al Africii de Sud în cadrul Expoziţiei Internaţionale de Arhitectură şi Design de la Londra în Iunie 2012, fiind curatorul expoziţiei A Nation Under Construction.

Energia şi entuziasmul care caracterizează activitatea profesională a Zahirei Asmal i-au adus şi numeroase recunoaşteri, fiind nominalizată în topul Design Week’s Hot 50 List în 2011, în Top 20 List al personalităţilor propuse de Wallpaper Magazine, precum şi în Mail & Guardian’s 200 Young South Africans şi în Mail & Guardian’s Book of Women.

Cu ocazia scurtei discuţii pe care am avut-o la Durban, în cadrul congresului UIA Architecture Otherwhere, Zahira Asmal ne-a surprins şi încântat prin spiritul dinamic, vesel şi destins, abundenţa de informaţii şi preocupări, dar mai ales prin atenţia pe care o acordă influenţei pe care arhitectura o poate avea direct şi indirect asupra vieţii cotidiene în oraşele lumii de astăzi.

Congresul UIA Durban. De vorbă cu Zahira Asmal

Vladimir Nicula: Una dintre cele mai mari dorinţe ale arhitecţilor din toate timpurile a fost şi este încă, să facă din arhitectură mai mult decât doar un exerciţiu al profesiei. Să aducă o contribuţie benefică la evoluţia societăţii din care fac parte şi căreia arhitectura îi este, în fond, adresată. Dacă ne uităm însă în istorie, acest lucru nu s-a întâmplat mereu aşa cum şi-au imaginat arhitecţii. Putem vorbi de perioade lungi în care arhitectura nu s-a transpus într-o viaţă mai bună, într-o calitate superioară a locuirii sau într-un nivel mai crescut de educaţie al societăţii, ba chiar dimpotrivă. În cadrul prezentării de acum două zile ai spus că “un proiect (de arhitectură) bun poate contribui la o democraţie mai bună” şi asta mă face să te întreb: este formula adresată de tine doar un deziderat pentru viitor sau chiar ţi s-a întâmplat să asişti la situaţii în care arhitectura a schimbat viaţa socială în mod direct?
Zahira Asmal: Toate cele de mai sus (râde). Când auzi cuvântul design, din start se presupune că e ceva bun. Și nu este aşa; poţi avea un design rău. Poate să nu funcţioneze aşa cum trebuie, poate să arate rău, poate să nu dureze etc. Apoi, mai putem avea de-a face cu un design rău, în sensul că este un rău intenţionat. Pentru a exemplifica nu voi face referire la oraşele europene, ci la cazul Africii de Sud, doar pentru că ştiu foarte bine ce s-a întâmplat aici. Să luăm de exemplu perioada Apartheid-ului. Existau în trecutul recent panouri din lemn pe care scria “Whites Only” în dreptul accesului pe plajă, deşi te-ai fi gândit că e vorba de o plajă publică, care aparţine tuturor… O să vă spun o poveste cu tatăl meu. Când eram copil, în fiecare duminică la ora 6 dimineaţa mă duceam la ocean cu tata să pescuim caracatiţe. Mă gândeam că tatăl meu alegea ora 6 dimineaţa pentru că era momentul perfect al zilei pentru pescuit. În timp însă, am realizat că ora 6 dimineaţa era momentul când nu erau autorităţi acolo. În mod normal erau autorităţi peste tot, oricând, spunându-ne unde putem sau nu putem merge, erau semne care ne indicau unde avem acces şi unde nu, iar oamenii aceştia te avertizau şi îţi arătau panourile cu restricţii. Părinţii mei locuiau pe coasta Oceanului Indian, cu climă tropicală, umedă, unde apa oceanului este caldă, iar noi eram daţi afară de pe plajă. Și ţin minte că îmi întrebam tatăl “De ce?“ şi el îmi răspundea: “Pentru că vezi tu, Zahira, noi suntem indieni, iar plaja este doar pentru albi.” Eram foarte nelămurită… Eu învăţasem la şcoală că acela era Oceanul Indian… deci era al nostru (râde), iar tatăl meu îmi spunea că vorbesc prea mult. Dar eu nu vedeam niciun alb şi nu înţelegeam, dacă era plaja lor, ei unde erau?

Ioana Corbu: Și ce se întâmpla dacă o persoană de altă culoare intra pe plajă? Era arestată?
ZA: Da, te puteau aresta. Și revenim la ce spuneam în legătură cu designul rău. Acele panouri de lemn aveau un design, fuseseră gândite de cineva, proiectate. Iată legătura dintre un design, bun sau rău, bine sau rău intenţionat şi politică. În Africa de Sud am avut Apartheid pentru o lungă perioadă, înainte de asta am avut colonialism, deci exista deja intenţia. Britanicii au inventat legea pământurilor, ei îi spuneau “Legea pământului nativ” – care stipula că populaţia nativă, negrii, nu puteau fi proprietari de teren. Iar când a început Apartheid-ul în 1948, au continuat practic ce era deja început, dar au extins legea în direcţia celor care nu erau nativi (eu sunt născută în Africa de Sud, mă simt nativă, dar ei se refereau la negrii ca fiind nativi). Adică nimeni în afară de albi nu putea deţine teren. Astfel, în plin Apartheid, 70% din populaţia Africii de Sud ocupa, fără drept de a avea proprietate, 13% din suprafaţa ţării. Va puteţi imagina? 70% din populaţie pe 13% din teren…incredibil! Deci şi asta este o proiectare rea, un rău intenţionat. Iată cum politica influenţează proiectarea şi invers. Odată ce proiectarea şi gândirea din spatele ei este acolo, poziţionată şi amplasată în spaţiu, politicul a influenţat deja designul, eşti limitat la un anumit spaţiu, există semnul/însemnele care te restricţionează şi brusc, comportamentul devine proiectat, predefinit. Tatăl meu ştia că nu are voie să meargă la plajă, iar eu ştiam că tata ştie ce nu poate face, şi astfel, la vârsta de 6 ani, eu ştiam unde am voie să merg şi unde nu, sau ce am voie să fac şi ce nu. Aceasta a început să îmi resticţioneze mişcările, mobilitatea. Deci, vedeţi voi, politicul, proiectarea şi experienţa de viaţă cotidiană se influenţează reciproc. Odată ce experienţa este acolo, ea devine amintire în timp şi ajunge să fie o normă (un obicei), iar mai apoi ajunge să fie aşa cum trebuie să fie. Și mai e ceva. Când poliţistul ţipa la tată şi îi spunea să se uite la semn, să vadă că nu are voie acolo, tata pleca privirea. Și eu îmi vedeam tatăl cu capul plecat, neînţelegând de ce nu se uită în ochii reprezentantului autorităţii. Asta a rămas ca amintire, ca mai apoi noi să vorbim cu negrii de sus şi tot aşa. Aşa s-a stabilit o ierarhie în societate, fiecare ştia unde îi este locul. Iar asta s-a întâmplat timp de câteva decenii. Deci când vorbim despre a “proiecta o democraţie” (designing a democracy – n.a.), acest lucru este posibil, absolut! Începem să ne ridicăm privirea, să schimbăm politicile şi felul de a interacţiona în societate. În Africa de Sud acum există cea mai minunată constituţie, politicile s-au schimbat, dar eu zic că democraţia doar pe hârtie nu este suficientă. Iar cei din guvern mi-au răspuns “Democraţia e tot ce avem!”. Răspunsul meu este că designul trebuie să intervină activ în societate. Însă autorităţile nu pot înţelege mereu ce are de-a face designul cu democraţia. Aşa că am început să le explic povestea cu panourile de lemn, cu semnele pe care astăzi ar trebui să scrie “Bine aţi venit! Cu toţii!”. Am auzit o anecdotă când eram mică, despre un orb care mergea cu lanterna aprinsă şi pe care lumea îl întreba de ce face asta, că doar e orb… Iar el răspundea “Pentru ca ceilalţi să mă poată vedea”. Deci dacă am avea un semn pe care să fie scris “Toată lumea e binevenită”, chiar şi cei care au restricţionat în trecut accesul altora, care au oprimat pe alţii la un moment dat, îşi vor aduce aminte să nu mai facă asta. Li se va aduce aminte că trăiesc în democraţia tuturor. Când aud sloganul ANC(1), “A better life for all”, zic “Proiectaţi ideea asta, proiectaţi o viaţă mai bună pentru toţi”. Se poate deci să proiectezi mai bine, să facem un design mai bun pentru o viaţă mai bună şi să proiectăm pentru toţi. Acum încercăm să luăm arhitecţi din diferite departamente şi să ne gândim cum putem face asta.

IC: Dar tu nu eşti arhitectă, nu? Cum funcţionează o echipaă în care lucrezi cu arhitecţi?
ZA: Nu sunt arhitectă. Dar pe de-o parte îmi place arta, îmi plac geometria, formele, volumele, culorile, iar pe de altă parte observ cât de mult contează detaliile, mai ales de când lucrez cu David Adjaye. Lucrăm împreună de 2 ani, timp în care am învăţat atât de multe. David este un arhitect mereu vulnerabil. Este genul de arhitect care îşi expune munca, gândurile, ideile în orice conversaţie. La el aceste lucruri curg pur şi simplu. Este un personaj foarte deschis. Și atunci oamenii devin interesaţi, vor să fie implicaţi în proiectele lui. În Africa de Sud nu am mai cunoscut niciun arhitect ca el, ceilalţi mereu ascund câte ceva. În schimb, am observat că sunt câţiva architecți în Africa de Sud care s-au deschis foarte mult în preajma mea, deşi nu şi în relaţie cu alţi arhitecţi sau cu mediul academic. Presupun că sunt încântaţi şi se simt în siguranţă să vorbească cu mine, un ne-arhitect, despre munca lor, pentru că au încredere în viziunea mea pentru viitor. Am şi probleme cu unii arhitecţi în legătură cu proiectul meu, cel prezentat în cadrul congresului (2). Poate că ei nu văd lucrurile ca mine, poate nu înţeleg viziunea mea sau poate o înţeleg şi nu le place.

Congresul UIA Durban. De vorbă cu Zahira Asmal

VN: Arhitecţii pot fi foarte subiectivi. Revenind însă la subiectul de mai devreme, la felul cum proiectarea poate influenţa democraţia, mă gândesc la un exemplu foarte puternic reprezentat de Zidul Berlinului. Proiectul a evoluat în timp înspre a crea forma perfectă pentru a preveni deplasarea oamenilor din Est către Vest. Zidul era realizat din piese de beton prefabricate, proiectate în aşa fel încât să nu poată fi răsturnate sub eventuala greutate a unui grup de persoane sau oricărui vehicul, inclusiv tancuri, care ar fi încercat să îl răstoarne. Proiectarea acestui zid a fost, tehnic vorbind, ceva incredibil de ingenios, dar şi monstruos, mai ales când te gândeşti că era pentru intenţia de a separa un oraş în două lumi care nu trebuiau să interacţioneze în niciun fel. Vreau acum să te mai întreb altceva: auzim foarte des un fel de slogan, anume lucrul în colaborare cu comunităţile. Ce înseamnă asta? Poţi să lucrezi efectiv cu o comunitate? În cazul României, nouă ni se pare dificil, în primul rând, să defineşti o comunitate, pentru ca apoi să te apropii de o ea. Întreb şi pentru că ni se par asemănătoare cazurile celor două ţări, România şi Africa de Sud. Ambele ţări au avut în istorie perioade de oprimare, de segregare. În România aceasta era de natură politică, iar în Africa de Sud de natură rasială. Există evident şi diferenţe, dar în mod profund există şi multe similitudini. Ambele ţări şi-au dobândit libertatea aproximativ în aceeaşi perioadă, România în 1989, Africa de Sud în 1994. Și, deşi a trecut ceva timp de atunci, impactul pe care perioada anterioară l-a avut a fost atât de puternic încât îl resimţim încă şi în prezent. Legat de asta e de menţionat, ca un lucru esenţial pe care comunismul l-a distrus în România, sentimentul de apartenenţă la o comunitate. Poate şi din acest motiv şi nouă ne e greu să ne imaginăm ce înseamnă să poţi efectiv să lucrezi cu o comunitate. Poţi să ne explici dacă şi cum funcţionează acest lucru din punctul tău de vedere?
ZA: Când spui comunitate, la ce comunitate te referi? Eu când spun că lucrez cu arhitecţi, spun că lucrez cu comunitatea de arhitecţi, ca grup profesional. În Africa de Sud, când ne referim la un grup de oameni care locuiesc în aceeaşi localitate spunem că este o comunitate, dar o comunitate de oameni săraci. Unde locuiesc eu, în Green Point, Cape Town, noi nu ne considerăm o comunitate, deşi locuim în aceeaşi zonă, suntem vecini. Poate nici oamenii aia săraci nu se consideră o comunitate, poate au neînţelegerile lor, dacă sunt vecini nu înseamnă că se şi plac. De aceea şi eu rămân surprinsă de multe ori când aud arhitecţi spunând că ei lucrează cu comunitatea locală. Care comunitate? Cine decide că acel grup de oameni sunt o comunitate? Eu cred că o comunitate se formează prin faptul că alegi să aparţii de acel grup sau prin referinţe culturale comune, ceva care te aduce împreună cu alţi oameni în mod natural sau prin propria voinţă. Nu prin simplul fapt că locuiesc în aceeaşi zonă. Acela este un cartier, o vecinătate, nu o comunitate.

IC: Am adus acest lucru în discuţie deoarece unul dintre principalele îndemnuri ale tale este către activism, către implicare directă în viaţa socială. Explică-ne în câteva cuvinte ce presupune acest lucru.
ZA: Hai să analizăm puţin acest cuvânt activism. Însemna să fii activ, să fii puternic, să nu renunţi şi să ai o viziune singulară care să îţi definească o directivă către care să te îndrepţi. Natural, în timp şi alţi oameni te vor însoţi în această ”călătorie”. Din punctul meu de vedere, activismul este însoţit de angajamentul civic. Atunci când un popor are o structură socială aşa cum există acum în Africa de Sud şi când aceşti oameni au trăit experienţa segregării sociale, unii cetăţeni se simt lipsiţi de putere, alţii, dimpotrivă, simt că au prea multă putere. Dezechilibrul persistă. Unii oameni simt că nimic din ce ar întreprinde nu va face vreo diferenţă şi până la urmă renunţă să mai facă orice, iar alţii nu vor să renunţe la lupta lor – acestea sunt personaje ca Mandela, Sisulu, unchiul meu (Kader Asmal). În timp, cetăţenii   s-au obişnuit cu mâna de fier a guvernului sau, la o scară mai mică, local, cu puterea omului alb, care dicta mereu ceea ce noi, ceilalţi, aveam de făcut în Africa de Sud. Omul alb putea să îţi dea sau să îţi ia lucruri, drepturi sau facilităţi. În localităţile sud-africane situaţia e încă la fel. Înainte de 1994, existau reflectoare puternice deasupra localităţilor. Imaginează-ţi cum era să stai sub aşa o lumină. Iar în timpul Apartheid-ului le stingeau brusc, arestau şi apoi interogau oamenii în beznă. Când păţeşti asta timp de decenii, oamenii se ascund. Și apoi, brusc, le zici că au o democraţie, libertate şi te aştepţi ca toată lumea să se bucure şi să îşi continue viaţa firesc. Dar nimeni nu ştie cum va fi această nouă viaţă. Să presupunem că acel cartier de care vorbeam mai devreme e o comunitate – cum prezinţi noile posibilităti, schimbările, înlesnirile acelei comunităţi? Cum le spui acelor oameni care încă mai trăiesc sub lumina acelor reflectoare (doar că nu mai sunt interogaţi) să îşi construiască o viaţă nouă începând de…acum!? Îţi vor zice că au votat un guvern, deci guvernul acela trebuie să le ofere o viaţă nouă. Iar noi presupunem că aceşti oameni tind la o viaţă de tip occidental, viaţă pe care omul alb a avut-o. Unii oameni poate vor vrea aşa o viaţă, dar cei mai mulţi ar spune că vor apă la robinet, servicii de bază. Chiar ascultăm ce zic aceste comunităţi? Cum facem să lucrăm cu oamenii? Mă uitam la lăzile acestea de plastic (3) şi mi-am adus aminte că ultima dată când am stat pe una a fost când arhitectul Thorsten Deckler m-a dus într-un loc numit în Diepsloot, deoarece făcea un proiect acolo, numit Taxi Rank (4), care între timp a avut mare succes şi a luat numeroase premii. Am fost să vedem proiectul, dar i-am spus că vreau să vorbesc şi cu câţiva localnici, doar ca să văd ce vor ei. Când Diepsloot a fost creat, acum 20 de ani, unchiul meu era ministrul Apelor. Și i-am spus că locuitorii acelei zone nu au apă, iar el este ministru însărcinat cu problemele care ţin de apă şi asta mi se pare foarte supărător. Nu încercam să îl atac, pur şi simplu nu înţelegeam care a fost politica în acest proiect şi de ce nu a dat roade. El mi-a explicat că la vremea respectivă au aproximat nevoia de apă a 30.000 de oameni, ca previziune, dar între timp populaţia s-a ridicat la aproximativ 300.000 de oameni. Unchiul meu mi-a spus “Eu sunt avocat, aveam nevoie de arhitecţi şi ingineri care să ne ajute. Noi nu ştiam cum să dimensionăm lucrările. Și aveam, în plus, nevoie de oameni care să vină să ne spună ce nevoi au.” Nu este un fenomen al Africii de Sud, ci este unul global. Oamenii de decizie şi profesioniştii trebuie să colaboreze. Dacă cineva ar fi spus că trebuie să gândească o dezvoltare pe termen mai lung a cartierului respectiv, cu o creştere substanţială a populaţiei, probabil s-ar fi ţinut cont de aceasta, dar acest aspect le-a depăşit sfera de competenţă politicienilor de la acel moment, fiindcă subiectul nu era în sfera meseriei lor. Acum sunt aşadar 30.000 de robinete pentru 300.000 de oameni. Oamenii aceia suferă acum, iar când m-am dus să îi întreb ce vor au spus că le trebuie mai multe robinete şi uşi la grupurile sanitare. Recunosc că mi-au dat lacrimile, pentru că mă aşteptam la o întreagă altă poveste, despre ce şi-ar dori omul alb şi cum ar vrea şi localnicii aleleași lucruri. Ei însă voiau doar uşi pentru a se simţi mai în siguranţă, pentru ca fiicele lor să nu mai rişte să fie violate. Când zic activism, responsabilitate şi implicare civică, mă refer la cei care au un domeniu de experienţă profesională, care au avut libertatea de a studia arhitectura, urbanismul, planificarea sau design-ul. Eu de exemplu nu am avut această libertate, tata nu mi-a permis, şi sunt mulţi oameni pe lume care nu au nici măcar acces la educaţie. Deci când ai acces la o pregătire profesională specializată, nu o păstra doar pentru tine sau pentru un mic grup de oameni ca tine. Du-te la guvern cu propuneri, nu aştepta să vină ei la tine. Dacă eu cu firma mea de numai 5 ani vechime pot pune cap la cap documente şi planuri pe care să le propun guvernului, administraţiei, şi ca urmare se întâmplă schimbări în cele mai publice locuri din Africa de Sud, atunci şi voi, ca arhitecţi, puteţi duce apă oamenilor care au nevoie.

VN: Deci mesajul este să le batem la uşă şi le înmânăm o documentaţie? Ai reuşit asta?
ZA: Da, pentru că nu mă dau bătută niciodată. Sunt o activistă (râde). Sunt foarte pisăloagă cu cei din guvern, dar pot face asta numai cât timp am la dispoziţie foarte multă informaţie, pe care nu o pot obţine singură, trebuie să fie pregătită şi livrată de arhitecţi. Am nevoie de arhitecţi să mă ajute, să mă ducă în locuri unde să îmi arate munca lor, să îmi explice detalii tehnice, studii. Iar ei trebuie să fie suficient de generoşi cu timpul lor şi să aibă răbdare să îmi explice mie şi echipei mele cum funcţionează lucrurile, cum le putem îmbunătăţi, ce pot duce spre aprobare guvernului. Dacă nu am toate informaţiile şi soluţiile, şansele de reuşită sunt mai mici. Și vă voi spune şi de ce majoritatea arhitecţilor au nevoie de mine pentru a livra aceste propuneri. Stau la şedinţe şi mă uit câteodată cum arhitecţii nu folosesc un limbaj adecvat cu autorităţile, le vorbesc de sus. Iar politicienii devin defensivi, se simt puşi la zid, şi discuţia alunecă într-o direcţie greşită. Dar dacă arhitecţii ar găsi un limbaj comun cu cei din administraţie şi nu i-ar mai privi de sus (populaţia neagră a fost suficient timp privită de sus), dacă ar găsi un mijloc de a comunica de la acelaşi nivel uman, de competenţă şi respect, lucrurile s-ar desfăşura mult mai lin. Ziceam mai devreme de proiectul lui David Adjaye. Am observat că uneori, politicienii folosesc un limbaj diferit cu mine. În loc să mă întrebe “Care este viziunea ta pentru acest proiect?”, mă întreabă “Cine te crezi să ne spui cum vezi tu lucrurile?”. Atunci se rupe comunicarea. Sunt un cetăţean, unul extrem de activ. Deci vedeţi ce importantă are exprimarea? Apoi, dacă m-ar întreba “Zahira, de ce ai adus arhitecţi străini în echipă?” le-aş răspunde entuziasmată, explicând ideea şi ce anume se întâmplă. Dar ei întreabă “Cum îndrăzneşti să aduci un străin în această ţară?” şi eu mă lipsesc de entuziasm. Vedeţi ce important este felul în care te adresezi? Nici mie nu mi-a fost uşor să demarez noul proiect. Mi-au trebuit doi ani şi peste o sută de întâlniri înainte ca primarul să fie de acord. Am umblat în toată ţara, cu bagaje mari şi aşteptând ore întregi să fiu primită, dar toate astea ţin de trecut, nu vorbesc despre aceste lucruri pentru că nu sunt atât de interesante, dar ele s-au întâmplat. De aceea îi încurajez pe arhitecţi să îşi schimbe felul în care se adresează, limbajul. Dacă vorbesc de sus cu mine, probabil că aşa se adresează şi celor din guvern şi atunci autorităţile nu vor fi de acord cu acele propuneri. Aceşti oameni nu mai vor să fie priviţi de sus.

Congresul UIA Durban. De vorbă cu Zahira Asmal

IC: Ce alt ajutor mai ai în iniţiativele ale, în afară de suma de informaţii?
ZA: Presa. Cei din media au fost extraordinari.

IC: Presa din Africa de Sud nu este politizată?
ZA: Este foarte politizată. A fost o vreme în care era deţinută de politicieni, dar nu mai este cazul. Avem dreptul la liberă exprimare, nimeni nu mai poate fi oprit să se exprime liber. Şi există site-urile pe internet, unde poţi posta orice. Presa internaţională m-a susţinut foarte mult. Lucrând şi călătorind cu David am făcut cunoştinţă cu mulţi oameni de presă, precum şi cu arhitecţi care sunt şi scriitori. În cei cinci ani de când ne-am stabilit munca în Africa de Sud am evoluat foarte mult, mai ales datorită legăturilor cu cei din media. Am realizat că presa aici era axată mai ales pe subiecte din sport, politică şi economie şi poate în anumite publicaţii aveai o rubrică mică de cultură. Cel care scria această rubrică acoperea de fapt foarte multe subiecte, de exemplu design sau premiera unui film nou, de obicei copii fidele ale conferinţelor de presă, dar niciodată despre arhitectură. Astfel, am hotărât să invit oameni din presa internaţională să vină în Africa de Sud şi să stăruie ca Ministerul Turismului să plătească pentru aceste deplasări. I-am plimbat peste tot pentru a experimenta ce are această ţară de oferit. Şi cei din administraţie mă întrebau de ce este aşa de interesant să îi plimb prin oraşe, pentru ei o plimbare printr-un parc natural ar fi fost mai interesantă. Dar eu voiam ca cei din presă să vadă tot. Iar guvernul, într-un final, a plătit aceste excursii. S-au publicat poveştile noastre despre design şi arhitectură. 13 milioane de ranzi a costat această aventură, adică publicitate în valoare de 1 million de euro, înainte chiar ca prima mea carte să fie publicată. Le-am spus ziariștilor străini că trebuie să vină în ţara noastră, că trebuie să scrie cel puţin 4 pagini despre ce au văzut, în limba lor, dar şi traduse în engleză că să le putem citi şi noi, şi toate cele 15 publicaţii au trimis câte un editor care a făcut aceste lucruri întocmai. Am preluat şi noi aceste articole şi le-am publicat în engleză şi portugheză-braziliană. O singură publicaţie din Olanda a refuzat invitaţia noastră, toate celelalte au acceptat. Le-a plăcut foarte mult proiectul şi au avut încredere că fiecare dintre ei va avea parte de o experienţă unică, fiindcă nu au vizitat cu toţii aceleaşi locuri. Fiecare dintre ei a avut un subiect distinct. De exemplu, numai spaţiul public sau numai transportul public sau numai identitatea etc. Între invitaţi a fost şi editorul-şef de la Financial Times, şi toţi arhitecţii implicaţi în proiect au vrut să ia parte la întâlnirea cu el, de teamă ca nu cumva să apară ceva nefavorabil în presă, ba dimpotrivă voiau ca şi opinia lor să fie consemnată şi să poată spune că şi-au asumat proiectul şi că aceasta a fost viziunea lor. Deci ceea ce s-a întâmplat a fost că la şantierul noului stadion, cei care finanţau proiectul, adică reprezentanţi ai statului, au întâlnit arhitecţii pentru prima dată, deşi lucrau la acelaşi proiect. În acelaşi timp o parte din oamenii din presă luau interviuri şi socializau. Până la urmă s-a întâmplat un lucru uimitor, toată lumea interacţiona şi făceau schimburi de informaţii şi experienţe culturale. Toţi profesioniştii din echipă erau albi, mai puţin reprezentantul guvernului care era negru şi provenea dintr-o familie săracă. Iată-ne cu toţii la aceeaşi masă împărtăşind experienţe personale. Acest lucru minunat s-a întâmplat de-a lungul a 16 luni, cu 15 oameni din presa internaţională. A fost mult de lucru, dar ceva minunat s-a întâmplat atunci. Acest lucru mi-a îmbogăţit viaţa prin cunoaştere, deoarece şi eu alături de aceşti oameni am vizitat locuri necunoscute din Africa de Sud şi am stat de vorbă cu oameni foarte diferiţi. Și ştiu sigur că vor urma şi mai multe experienţe minunate.

VN: Tot ce ne-ai povestit este impresionat. Îţi mulţumim foarte mult pentru această întâlnire!

(1) ANC – Congresul Naţional African, organizaţie politică înfiinţată în Africa de Sud în 1912, din care ulterior a făcut parte şi Nelson Mandela şi în fruntea căreia a câştigat primele alegeri democratice din 1994 – n.a.
(2) Pavilion de acces şi distribuţie în interiorul nodului intermodal de la Park Station, în Johannesburg, proiect dezvoltat în colaborare cu arhitectul britanic David Adjaye – n.a.
(3) Interviul s-a desfăşurat într-un spaţiu amenajat la mezaninul ICC – Inkosi Albert Luthuli Internaţional Convention Center, unde alături de fotolii, locurile de stat erau amenajate pe lăzi reciclate – n.a.
(4) http://archrecord.construction.com/projects/portfolio/2012/08/taxi-ran-no-2-26-10-south-architects.asp – n.a.