Derizoriu și splendoare: note despre suvenirul românesc
Indiferent care ar fi disprețul pe care ni-l inspiră, kitsch-ul face parte din condiția umană.
— Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei
Iconiță cu ceas, oglindă și termometru cu Fecioara Maria; Vlad Țepeș în formă de halbă, cu calota craniană pe post de capac; lingură de porțelan cu Casa Poporului; desfăcător de bere cu Cimitirul Vesel de la Săpânța; lavetă pentru ochelari cu chipul lui Eminescu; bibelou Babele & Sfinxul; crucifix cu Isus răstignit care se bagă în priză și luminează… iar lista poate continua cu adevărat la nesfârșit, într-o proliferare inepuizabilă (și oricât de improbabilă) de funcții, materiale și registre, a căror alăturare creează un eclectism inconfundabil – kitsch-ul –, acoperind aproape complet spectrul estetic de la oroare la plăcere. Și ce e tot acest univers de obiecte, dacă nu versiunea contemporană (și hiperdemocratizată) a vechilor cabinete de curiozități?
La începutul anilor ‘40, Adorno formula una dintre definițiile tranșante și durabile ale kitsch-ului: „parodie a katharsis-ului”. „Oamenii vor să se distreze”, explică el, așa încât puținul timp rămas după lucru și-l umplu cu gesturi și obiecte menite să-i elibereze rapid de efort și de plictiseală. Kitsch-ul, scrie Matei Călinescu, este un soi de „artă eficientă”: se produce facil și se consumă fără discernământ, în tipare prefabricate și formule gata digerate, alimentând un „hedonism de relaxare și de natură compensatorie”. Fenomen asociat exclusiv modernității (termenul însuși apare abia la mijlocul secolului XIX) și mai precis mijloacelor de producție în masă, kitsch-ul pare să promită evadarea din realitatea cotidiană, plonjând într-un trecut idilic și sentimental. Cultul amintirilor dulcege îl definește, astfel că suvenirul este expresia perfectă a sensibilității și a gustului kitsch. Ba mai mult, instituția suvenirului, chiar prin premisele existenței sale, nu poate funcționa în afara kitsch-ului, ăsta e sensul ei (iar a încerca să stabilești ierarhii etice ori estetice în universului kitsch-ului e o iluzie, căci nu e nici o diferență de substanță – ci doar de preț și de realizare tehnică – între suvenirele din shop-urile sofisticate, cu tematică artistică, din marile muzee ale lumii, și „brelocul din plastic cu diverși sfinți” ori statuetele diforme cu bustul lui Dracula de pe tarabele de la marginea drumului).
Inevitabil, suvenirul deformează și caricaturizează experiența, locul ori obiectul pe care-l reprezintă sau la care face trimitere. El anulează raportul direct, viu și autentic cu realitatea, invitând la stări inventate, la simulacru și simulare, ca și cum, de exemplu, experiența nemijlocită și emoționantă a unei călătorii, a unei expoziții etc. nu e de-ajuns dacă nu e dublată (deci edulcorată și distorsionată) prin vreun accesoriu ridicol care să alimenteze reflexul slab al amintirii. Slab, dar plăcut! Și în asta constă natura psihologică contradictorie a kitsch-ului – e un prost-gust care seduce (uneori chiar prin urâțenie și calitate joasă, alteori prin fantezie și excentricitate) și oferă gratificație imediată, cheamă la reverie, la uitare de sine, la stări lâncede, la melancolii călduțe.
Revenind însă la soarta suvenirului românesc, dincolo de orice considerație teoretică generală, două lucruri mi se par evidente (și trebuie, firește, citite în cheie comic-absurdă): lipsa de „virtuozitate” a producției obiectelor (când în „marile culturi” profesionalizarea ramurii ăsteia turistice s-a realizat de mult – iată încă o instanță a eternei noastre desincronizări; sau poate doar o mostră de inocență și stângăcie înduioșătoare) și alienarea (iar aici e interesant de observat ce aleg drept „simboluri naționale”/„brand-uri de țară”/„mărci identitare” culturile mici și cum ajung ele să-și inventeze un soi de mitologie cultural-emoțională strict în scopuri turistice). Cum arată, de pildă, România tradusă în suvenire pentru un turist străin? E pocită, anacronică, infantilizată, grotescă. O copie a unei copii după ceva inexistent. Eu nu știu cine e Dracula, nu știu cum să mă raportez la Vlad Țepeș, nu știu cine sunt copiii veseli în straie populare (ca în vechile abecedare) care populează magneți de frigider ori ce-i cu Ateneul Român reprodus pe un pachet de șervețele umede… Dar, sigur, toate astea fac parte din însăși logica contorsionată și fantezistă a suvenirului și a sensibilității kitsch. Nu-i loc aici de false mirări. Multiplică orice obiect, fă-l grosolan, ieftin și ornamentat, dă-i o funcție practică (ce rareori va fi și folosită) și sigur se va vinde. Nu e fleac drăguț pe lumea asta care să n-ajungă pe o etajeră sau pe un perete de casă de om cumsecade. Căci suvenirul poartă cu sine această dimensiune casnică – e un lucru mic și agreabil pe care vrei să-l iei acasă, să-l expui sau să-l „pui bine”, iar asta tocmai pentru că nu ai ce să faci cu el. E de o inutilitate de-a dreptul jignitoare, dar exact asta îi sporește aura de obiect-fetiș.
Articol apărut în igloo #186 / oct-nov 2018
