Design-ul pictorial: Scaune postmoderne
Arhitectura hermafrodită, robot sentimental sau mesteşug informatizat sunt câteva dintre sintagmele aplicate cu nonşalanţă de Alessandro Mendini creaţiilor care se adăpostesc sub termenul-umbrelă de postmodernism.
Noţiune bună la toate, folosită cu sau fără motivaţie pentru a acoperi tendinţe din domenii diverse, postmodernismul a fost atât de discutat şi plimbat, încât s-a uzat în mod firesc. Dar nu înainte de a (ne) lăsa moştenire (şi) designeri care au fundamentat teoretic o tipologie de scaune-emblemă pentru civilizaţia imaginii. Şi un consumator mult mai sofisticat, tributar decoraţiei cu orice chip şi sloganului “less is bore”.
Noul stil internaţional din anii 1980 a scos la lumină un antidot stilistic al modernismului auster – cu valori revendicate de la opera lui Marcel Breuer şi Alvar Aalto – în contextul primei expoziţii a Grupului Memphis în 1981. Scopul lor era să introducă culoare şi decoraţie, pentru a crea obiecte şi amenajări de interior care să îmbogăţească imaginaţia şi să incite privirea. Omogenitatea design-ului modernist cu estetica austeră a generat interioare uniforme. Stilul-cutie, plat, al clădirilor proiectate în numele Stilului Internaţional a devenit anacronic şi demodat, pe fondul unui individualism crescând. Credinţa în siguranţa modernistă a fost provocată şi chestionată de postmodernism.
Cele mai bune exemple ale design-ului postmodern de scaune sunt cele ale creatorilor italieni. În Italia, s-a dezvoltat o mişcare radicală în design, ai cărei membri s-au declarat anti-design o dată cu grevele de masă şi revoltele studenţeşti din Europa. Ideile lor despre design se bazau pe un mix de filosofie, forme artistice şi manufactură industrială. Respingând toate tipurile de estetică ce guverna la acea vreme design-ul italian, tehnologia şi funcţionalismul, aceste grupuri au adoptat decoraţia ca mijloc de determinare a unor noi sensuri pentru obiectele create.
Fondată în 1976 la Milano, agenţia Studio Alchimia va duce mai departe trend-ul pop al anti-design-ului de la sfârşitul anilor 1960, creând ideea de banal design pe care au răspândit-o prin expoziţii şi publicaţii. Re-design sau banal design este o încercare de contrapunere ideatică ce se adresează vidului cultural şi intelectual perceput la nivelul design-ului de masă din societatea industrializată. Banalitatea obiectelor existente era amplificată prin aplicarea unor culori strălucitoare şi a unei decoraţii ciudate. Studio Alchimia anunţă sfârşitul modernismului „prohibitiv” şi re-naşterea unui limbaj simbolic în design.
Membrii grupării considerau că design-ul se referă numai la suprafeţe şi s-au jucat cu decoraţia, învestind-o cu valenţa unui atac subversiv la adresa tradiţionalului good taste. Reacţia grupului Alchimia la consumerism a amendat producţia de masă, deoarece cantitatea era considerată banalitate. Amestecând modernismul cu misticismul şi banalitatea vieţii cotidiene, Studio Alchimia a câştigat o mare vizibilitate la Bienala de la Veneţia din 1980 prin creaţiile lui Ettore Sottsass şi Alessandro Mendini, principalul teoretician al grupului. Arhitect ca formare, Alessandro Mendini considera că design-ul modern a ajuns, în mod natural, la sfârşitul unui ciclu şi că designer-ii nu mai au cum să creeze un design inovativ, respectând trecutul. El re-designează repere clasice cum este „Wassily” de Marcel Breuer. Prin această atitudine, Mendini încearcă să demonstreze principiul potrivit căruia conţinutul intelectual al design-ului poate fi dedus numai din decoraţia aplicată.
A conceput fotoliul „Proust” ca obiect reprezentativ pentru primele încercări ale grupului de a-şi găsi inspiraţia în kitsch şi banal. Arhitectul Mendini reproduce un model de fotoliu tipic căruia îi decorează suprafeţele, transformându-l într-un fel de floare exotică. Fotoliul este un obiect banal transformat acum într-un obiect considerat fie kitsch, fie frumos, astfel încât presupunerile de good taste sau bad taste denotă o nuanţă de ambiguitate, în funcţie de asocierile inteligente indicate de denumirea obiectului. Evident, „Proust” se referă la Marcel Proust, scriitorul francez – susţinător al teoriei potrivit căreia timpul este în flux continuu, trecutul fiind la fel de relevant ca prezentul şi că singurul mod de a înţelege timpul este memoria intuitivă. Mendini a pictat materialul textil în pattern-uri care aduc aminte de tuşele groase impresioniste, sugerând perioada în care scria invalidul Proust. Pattern-ul este, de asemenea, o metaforă ce-l reprezintă pe scriitor, colecţionar de tablouri impresioniste.
Contemporani cu Archizoom Associati, designer-ii de la Superstudio, printre care şi Marco Zanusi, au respins ideea unui ambient amenajat, propunând o cameră goală, care oferă locuitorilor maximum de flexibilitate. Ei au propus anularea culturii bazate pe bunuri şi au previzionat viitorul oraşelor ca anonim, standardizat, cu o structură ce se va răspândi la nesfârşit. Conceptul Superstudio despre viitorul anonim al design-ului a fost exprimat prin expoziţii de structuri acoperite de pattern-uri rectangulare. Confecţionate din placaj şi plăci aglomerate acoperite cu plastic, aceste piese de mobilier sintetic erau lipsite de personalitate, design individual sau decoraţie.
Lăsând în urmă teoriile şi istorismele grupărilor de început, Ettore Sottsass a fondat în anul 1981 studioul de design Memphis, perceput ca o asociaţie comercială ce ţintea spre vânzari la scară internaţională. Memphis a luat fiinţă ca alternativă la estetica design-ului funcţionalist şi modernist care se apropia de final. Numele conţine referinţe la cultura pop americană (Memphis – casa lui Elvis) şi la vechea cultură (Memphis – centrul civilizaţiei egiptene), reprezentând dualitatea ironică şi ambiguă pe care Sottsass o îndrăgea atât de mult. Au explorat valorile estetice şi simbolice ale culorilor contrastante, simbolismului şi decorării suprafeţelor. Au explorat combinaţia de materiale şi forme cât se poate de diferite.
„Design-ul nu mai este perceput ca o u.nitate, ci ca un sumum de părţi. Ne concentrăm mai mult pe elementele care determină obiectul decât pe obiectul în sine”. Sottsass a imprimat design-ului un nou imbold prin gruparea Memphis, plasând Italia în centrul mişcării postmoderne şi atrăgând designeri din toată lumea. Nefiind o grupare omogenă, ci un grup de designeri împărtăşind aceleaşi ţeluri, Memphis a folosit pop art, clasicism, art deco, şi orice putea capta ochiul. Culorile primare erau utilizate la grămadă pentru a maximiza contrastul şi impactul; pattern-urile din plastic laminat, dur, cu design derivat din grafica pop au imprimat o estetică de jucărie. Sottsass a considerat că funcţia şi utilitatea unui obiect sunt pe locul doi, deoarece design-ul era creat pentru a pune în practică concepte abstracte şi obiecte ce trebuie înţelese ca lucruri ideale. Ettore Sottsass şi Michele de Lucchi au folosit în piesele de mobilier materiale combinate (de exemplu: plastic cu finisaje scumpe de lemn) şi s-au jucat cu convenţiile (de exemplu: picioarele unui scaun „trebuie” să fie identice sau rafturile „trebuie” să fie întotdeauna orientate orizontal). Grupul şi-a expus prima oară obiectele în septembrie 1981, în paralel cu Târgul de Mobilă de la Milano, piesele de mobilier chestionând aserţiuni de bază: picioarele unei mese „trebuie”să fie identice?
Varietatea mişcărilor în design din anii 1990 reflectă multitudinea gusturilor individuale într-o lume specializată şi bazată pe tehnologie. Design-ul de scaune, ca formă vizuală, devine tot mai mult design perceput ca idei, idei împrumutate din istoria artei, filmului şi culturii, trecută şi prezentă.