Despre Garnier și vilele sale
Pe malul italian al Mediteranei, în Bordighera, celebrul arhitect al operei pariziene, Charles Garnier, a construit trei vile. Fiecare a avut personalitatea și destinul său. Totul a început în 1871, după întreruperea lucrărilor la Operă datorită războiului și turbulențelor politice. Iubitor al luminii și climei mediterane Garnier s-a retras din Paris la Menton. Acolo a decis să-și construiască o vilă pe litoral.
În Bordighera a găsit un teren cu deschidere nemijlocită spre mare, ocupat însă de o capelă utilizată ca școală de băieți. Pentru a-l obține, a oferit primăriei pe lângă o sumă considerabilă și un proiect pentru o nouă școală locală.
Vila cochetă pe trei nivele a fost concepută cu două terase, numeroase camere relativ modeste, două mici saloane și o generoasă sală de mese.
Garnier și-a a găzduit aici pe lângă familie, prieteni din lumea literelor și artei.
Fanteziile imprimate de unii dintre ei pe pereții de la intrare s-au păstrat până astăzi.
Turnul numit de autor ”mon mirador” este de influență maură.
El oferă cu generozitate ceea ce probabil fascinează pe fiecare dintre noi în contemplarea orizontului: pierderea în infinit.
Cel din afară, ca și cel dinăuntru.
Așa se face că turnul, ca și vila, au devenit elemente de referință pentru arhitectura de pe Riviera.
La fel de fermecătoare este grădina, pe care arhitectul a proiectat-o împreună cu fiul său Christian și cu botanistul și peisagistul german Ludovic Winter.
Inspirat de condițiile climaterice, Winter a introdus pe Riviera italiană cultivarea palmierilor și altor numeroase specii exotice.
O pasiune personală s-a extins într-o industrie lucrativă și a dat numele regiunii ”Riviera dei fiori”.
Iubitorii plantelor de pretutindeni beneficiază de ea și în prezent. Și tot până în prezent s-au păstrat în împrejurimi câteva parcuri create de el care pot fi vizitate.
Din 1954 imobilul aparține congregației călugărițelor ”Sfântul Iosef de Aosta”.
Ele au transformat-o într-o pensiune elegantă, romantică și desuetă.
Deschisă oricărui doritor ea oferă astăzi privilegiul vacanței rezervat în secolele trecute unui număr restrâns de ”aleși” ai sorții.
A doua vilă, școala promisă și proiectată de Garnier, s-a remarcat printr-un concept progresist al epocii. Ea a prevăzut nu doar o secție pentru băieți ci și una pentru fete, plus o grădiniță. În prezent edificiul adăpostește primăria din Bordighera.
La cea de a treia, Villa Etelinda, m-am bucurat de o vizită ghidată.
În astfel de cazuri îmi place să mă las surprinsă de generozitatea ghidului, fără anticipări. Admit însă că mi-am închipuit niște saloane cu mobilă demodată luminate de candelabre prăfuite, amintind de o glorie trecută.
În schimb, împreună cu ceilalți doi vizitatori ne-am trezit intrați într-o scenă de Fellini. Pentru achitarea biletului de intrare am primit o chitanță dintr-un bonier datat 1940, pe care am fost rugați să o păstrăm ca amintire. Am intrat într-o singură încăpere încărcată de obiecte ce nu păreau a comunica unul cu celălalt.
Apoi am fost imobilizați pe scaune, cu ochii lipiți de un ecran și – cu candida logoree cu care numai ghizii locului sunt înzestrați – am fost îngropați două ore sub o avalanșă de amănunte.
Se pare că bancherul Bischoffsheim a contribuit la finanțarea costurilor cu mult depășite pentru terminarea renumitei Operei. Admirând vila din Bordighera a arhitectului devenit celebru, el i-a comandat o replică mai somptuoasă pentru el și înalta sa societate. Pe ecran am admirat fotografii decolorate cu splendidele saloane. Ni s-au dezvăluit detalii din perspectivele pictate de Monet pe terasa vilei, inclusiv un pin ars și spintecat de fulger în plan secund. Am mai aflat că vila a adăpostit printre alte personaje celebre pe Regina Margherita a Italiei, Louis Pasteur precum și the Queen Mother a actualei regine a Angliei. Abia în ultimul sfert de oră al interminabilei prelegeri am fost în sfârșit invitați să parcurgem în persoană edificiul. Scena din Fellini s-a transformat într-una din Marile Speranțe ale lui Dickens.
Am străbătut în semiîntuneric ca niște năluci două etaje cam pustii cu uși închise.
Singurul lucru care a mai rămas de admirat în întregul edificiu este terasa cu replica turnului devenit emblematic.
La îndemnul ghidului am descoperit în plan secund pinul spintecat din tabloul lui Monet, regenerat, înalt și verde.
Apoi ne-am aventurat pe scărița spiralată de metal proiectată de Gustave Eiffel, ne-am consolat cu superba vedere panoramică și ne-am rugat împreună pentru fonduri de renovare și timpuri mai bune.
