Despre îngeri şi demoni în Raval: MACBA
În Barcelona, în Plaça dels Àngels la numărul 1 stă rezemată de cer printre vechile ziduri cărămizii din Raval o clădire albă, puristă şi străină de context, ca un arhangel. În jurul ei dănţuie hoarde de skateri, opunând entropie şi haos faţadei ordonate de principii raţionaliste. Este Muzeul de Artă Contemporană proiectat de Richard Meier, care din 1995 s-a alăturat Centrului de Cultură Contemporană (aflat la o aruncătură de băţ şi finalizat cu doi ani înainte) pentru a înmulţi străjile culturale ale cartierului din Ciutat Vella. Parte din proiectele menite să convertească cotloanele obscure ale zonei, muzeul şi piaţa adiacentă au constituit o epifanie şi pentru skaterii din periferie.
De-a lungul istoriei, Raval a fost un cartier populat de clasa muncitoare şi sub-proletară. Eforturile de a-l emancipa şi a-l pregăti pentru reţetele economiei contemporane, în care turismul şi cultura sunt ingrediente cruciale pentru zonele istorice, au devenit proeminente începând de la mijlocul anilor optzeci. Zona a fost fertilizată cu o pleiadă de instituţii – universităţi, teatre, centre culturale etc. – care au atras yuppies şi pătura mijlocie. În scurt timp, au început să se înmulţească magazinele de modă, de design, cafenelele şi restaurantele. Gentrificarea n-a ajuns însă niciodată prea departe, cartierul continuând să atragă noi valuri de emigranţi sărmani şi cu precădere ilegali, care destabilizează pârghiile trase de puterea locală.
Trebuie spus că, între lumea cosmetizată a atracţiilor turistice şi cea urât mirositoare a sărăciei lucii, în Raval nu e uşor să construieşti o punte. În 2006, plecând către aeroport în miezul nopţii, după un sejur în zonă, am fost martoră la o scenă de cea mai crudă violenţă, în care o persoană de sex incert era literalmente zdrobită în bătaie pe trotuar. Ferestrele au stat închise; singurul trecător a refuzat să-mi împrumute telefonul pentru a chema poliţia. Rolul arhanghelului cultural într-un asemenea context este, vrând nevrând, ceva mai complicat decât să atragă hipsterii la vernisaje. MACBA fusese conceput după modelul „maşinii de cultură”, epitomizat de Centrul Georges Pompidou şi emulat apoi în multe părţi ale Europei – care presupunea deja complexitate programatică şi funcţiuni complementare: librării, centre de studiu, cafenele, spaţii pentru evenimente etc. – dar proiectele instituţiei catalane au trebuit să meargă mult mai departe. Bunăoară, să se implice în eforturi pentru a ajuta prostituatele din zonă să obţină statut legal; sau să colaboreze cu ONG-uri care se ocupă de copiii străzii, după cum relata criticul şi curatorul Jorge Ribalta (republicart.net 4/2004).
La o primă vedere, arhitectura aseptică a edificiului poate să pară în conflict cu astfel de activităţi colaterale care implică suflecatul mânecilor. Orientată către Plaça dels Àngels (către sud) clădirea lasă o amprentă longilină şi expune către piaţă o faţadă compusă cu grija unei coafuri de damă. O amplă suprafaţă vitrată cu brise-soleil e balansată de volume solide de-o parte şi de alta, într-o simetrie trişată cochet de contrastul între rectangularitatea unuia şi curbele celuilalt. Interiorul este scăldat în valuri de intensă lumină catalană, reflectată de pereţii imaculaţi. Un corp circular care traversează toate cele patru niveluri îi conferă aceeaşi graţie precisă, caligrafică, care defineşte şi exteriorul. Împărţit în două pe lungime, spaţiul principal e alcătuit dintr-un lobby pe toată înălţimea clădirii în vecinătatea peretelui cortină, cu intenţia de a copleşi vizitatorul cu o baie de lumini şi umbre, şi zona de expoziţie propriu-zisă, către nord. Între cele două există un continuum vizual în care sunt însă strecurate filtre pentru a opri parte din lumina directă; bunăoară, drama peretelui cortină e dublată de pliurile opace ale unei rampe paralele cu el, ce decupează diagonale ample din vista pieţei dels Àngels.
Acolo, în piaţă, mişcarea zăludă a skaterilor care iau clădirea cu asalt confirmă că MACBA, în ciuda prezenţei igienizante, a fost asimilată de Raval. Considerat la început o entitate redundantă a cărui menire se suprapunea Muzeului de Artă Modernă din Parc de la Ciutadella şi Centrului de Cultură Contemporană de peste drum – cu atât mai mult cu cât la momentul construcţiei nu exista nicio colecţie de artă care să aştepte să fie găzduită – MACBA a demontat treptat controversa, demonstrându-şi utilitatea socială. De la intersecţia tensiunilor care caracterizează Raval, muzeul a căutat să se implice în reconstrucţia unei sfere publice democratice, punând lucrurile în perspectiva problematicilor globale şi asumându-şi rolul de mediator al unei realităţi complexe.