Despre momente unice cu Andi Vasluianu (Partea a II-a)

Continuarea interviului realizat de Ioanina Pavel (redactor şef Raluk.ro).

„Scenariul îmi dă tot. Scenariul pentru mine e biblie, e lege”.

Poziţia actorului pe platoul românesc, îmi părea, pe măsură ce înaintam în discuţie, dacă nu ingrată, cel puţin greu de menţinut, un rol în sine care trebuie jucat, subsumat atâtor constrângeri… Sigur că un veteran ca Andi ştie să se concentreze pe ce contează, pe artă. În primul rând, pe scenariu: „îmi iau de-acolo tot ce vreau. E ca atunci când auzi o poveste… Dacă ar fi 10 inşi care ar asculta povestea aia, ar fi 10 imagini – şi eu am imaginea mea despre scenariul ăla, practic asta aduc eu în plus, faţă de alt actor care aduce altă imagine… Asta face un actor, vine cu lumea lui.”

Însă industria pune beţe-n roate demersului creativ, oricât de bine pus la punct ar fi sistemul actorului: „aici în România, când ai atât de puţine scenarii, atât de puţine filme, te mulţumeşti că ai fost luat într-un film. Munca e de cinci mii de ori mai grea pentru că de multe ori întâlneşti scenarii pe care n-ai vrea să le faci. Dar pentru că nu ai cum să trăieşti, zici ‘mulţumesc că m-ai luat’ şi începi tu să debitezi, pe o chestie pe care poate n-o simţi şi pe care nici nu ţi-ai dorit-o. Dar când întâlneşti un scenariu care e foarte pe sufletul tău, atunci devine o chestie senzaţională!” şi, pe ultimul cuvânt, i se lumina faţa: „Ţi se întâmplă ceva pe interior, apare o putere creatoare pe care nu ştiu cum s-o explic, e instinctivă, e spontană.”

„Am simţit că deodată mă lipesc!”

Aici se referea la „uniunea foarte puternică” care s-a întâmplat după ce a citit textul mediu-metrajului Dimineaţa, al lui Radu Jude. Pentru că, evident, trebuia să aflu care au fost rolurile care l-au inspirat şi i-au insuflat acea putere creatoare de-a lungul carierei… deşi poate nu era corect faţă de celelalte! „Pe urmă a fost Hârtia va fi albastră, unde am simţit iarăşi că creez ceva” continua Andi, amintind în fine de Cealaltă Irina, pe care eu tot acolo, la Anonimul îl văzusem, când înhăţa Trofeul în 2009 – „am muncit cu foarte mult drag, am muncit să-l şi conving pe Andrei [Gruzsniczki] să mă ia, am muncit mult, pentru că eu ştiam că aşa sunt, ştiam că pot să duc rolul ăla”.

În acelaşi timp, filmele lui Szabolcs îl inspiră în egală măsură, ceea ce nu poate decât să ne bucure pentru că regizorul are idei bizare şi abordează nişte faţete ale personalităţii umane atât de variate că Andi mereu arată altfel în cadrele lui. În cel mai recent The Gambler, la care încă mai e de filmat, îşi îmbogăţeşte palmaresul cu o extremă, un dependent de jocurile de noroc – condiţie pe care a putut-o stăpâni pe ecran printr-o paralelă la alte „căderi” din viaţă: „sunt momente în viaţă când te laşi dus chiar şi de o poveste de dragoste greşită şi poţi să te duci foarte jos… Doar faci un switch mic – e un întrerupător până la urmă”. Abia aştept roadele trucului si sper să ni se dezvăluie cât de curând, mai ales că şi Hollywood-ul dă târcoale nuvelei lui Dostoievski.

„Filmul îţi umflă ego-ul mai mult. Teatrul nu-ţi dă timp să-ţi umfli ego-ul”

Nu în ultimul rând, rolul din DOM s-a regăsit şi el pe lista celor mai inspiraţionale din cariera lui Andi. Odată reîntorşi la subiectul de pe buzele tuturor, merita punctată reacţia entuziastă a publicului la proiecţia din camping. De obicei Andi nu se uită la filmele lui („pentru că mi-e clar că o să mă enervez”, în sensul că Andi de-acum ar juca altfel rolul de-atunci) dar la DOM a stat în spate, lângă oameni: „Îmi place de mor, că pot să mă mai ascund”. În 2006, la Anonimul, „nu erau turişti, eram doar noi cei din festival. Totul era din industria filmului, era o senzaţie mult mai intimă.” Acum, in 2012, alta a fost atmosfera, alta a fost şi ponderea spectatorului venit de dragul spectacolului, pentru că DOM se cerea validat, a doua oară după TIFF. „Tudor nu şi-a dorit premii, şi-a dorit publicul şi punct,” sublinia Andi, pentru a continua, sincer uimit încă de reacţia oamenilor: „Eu aseară m-am emoţionat total, nu mă aşteptam”. Într-adevăr, s-a râs, s-a aplaudat, iar la sfârşit, la sesiunea de Q&A, chiar s-au pus întrebări din public!

Asta să fie oare diferenţă între cum te simţi ca actor pe ecran şi pe scenă, relaţia cu publicul? E desigur şi elementul de detaşare care intră în joc, pe parcursul şi la sfârşitul unei proiecţii de film fiindu-ţi mult mai simplu să primeşti feedback-ul publicului decât la coborârea cortinei. Pe de altă parte, „La film câteodată visez mai mult decât la teatru, filmul îţi dă puterea de a face orice, n-ai limite. La teatru eşti limitat – dar la teatru imaginaţia funcţionează în alt fel. La teatru de fiecare dată când fac un personaj eu interior sunt mult mai bogat, decât sunt la film.” Pentru că lucrezi mai mult pe el şi ieşi de mai multe ori la rampă cu el? „Şi asta, dar şi presiunea pe care o ai, pentru că acolo nu poţi să te opreşti, la teatru n-ai acel ‘stop, mai tragem una!’ – ai finalul, după două ore… Teatrul e al actorului, filmul e al regizorului. Eu cred foarte mult că datorită teatrului eu sunt foarte bun pe film – când sunt foarte bun”.

„Eu fac actorie pentru a mă împlini, pe mine, ca om, a mă regăsi cumva, a intra în comuniune cu mine însumi”

Pe mine cel mai tare mă doare că nu sunt perfect, mă înfricoşează limitele mele – că undeva mă lovesc de ceva, de un zid.” Dar nu asta e ideea actoriei, să îţi testezi limitele şi să le împingi fără pericol? Pentru Andi scopul e altul: „Mă interesează momentul ăla, pe care l-am trăit şi ştiu cum e – în care nu mai contează nimic, singurul lucru care contează e bucuria pe care o ai tu atunci, unirea aia cu tine, care n-are nicio legătură cu nimic şi nu se compară cu absolut nimic!” „Momentul de perfecţiune”, îl trăia pentru prima oară în primul an de facultate, cu ocazia unui exerciţiu: „am dispărut şi era altceva înauntrul meu care făcea lucrurile, şi eram un spectator… Eu nu fac nimic, eu nu sunt decât un instrument… Mă pregătesc foarte bine, dar de la un moment dat încolo eu nu mai fac nimic, adică ele curg, şi eu doar le privesc, şi ele funcţionează… Unii zic că coboară îngerul, sunt tot felul de sintagme… Eu cred că Dumnezeu chiar aşa face lucrurile: atunci când trăieşti prezentul, el începe să vină…”

Îi sclipeau ochii pe ultima frază căci, reiterând, Andi are o deferenţă fată de acel ceva superior nouă, dublată de un calm contagios – stări pe care o fiinţă mai prozaică le poate doar înregistra obiectiv, deşi în conversaţie cu el ajunge fără să vrea să tânjească după ele.

Revenind la prezent şi informaţii practice, pe 19 octombrie, se lansează un alt film cu Andi în rol principal, o comedioară romantică plasată în zilele noastre, cu mult mai voit şi vizibil comercială decât DOM – Minte-mă frumos va face, desigur, rundele sălilor de cinema de prin mall-uri şi va profita de fanfara publicitară care l-a propulsat deja pe actor în vizorul ţării întregi.

Dacă mergeţi la ambele filme, atât de diferite de altfel, doar de dragul lui Andi Vasluianu, nu veţi părăsi sala dezamăgiţi – nici chiar în cazul rom-com-ului uşurel şi fantezist care ne minte frumos că ar avea în clin şi-n mânecă ceva, orice, cu realitatea românească. Pentru că Andi e o specie rară de actor care farmecă, dar şi livrează rezultate. Al lui este clar deja un nume cu răsunet pe lista scurtă de actori marketabili din industria noastră de film – care „nu e industrie, câteodată se manifestă ca un hobby”, râdea el – iar proiectele vor tot veni pe bandă rulantă. De ce, atunci, o comedie romantică? Andi este fan al genului, ba chiar i-ar plăcea să regizeze una, „care să aibă şi substanţă”. Până atunci însă, cea în care apare peste câteva săptămâni jucând un broker, arată destul de comestibilă – chiar şi pentru fanii lui care ştiu ce roluri poate duce – măcar ca o garnitură light la mai consistenta partitură a sindicalistului din DOM.