Din arhive: „Arhitectura nouă” de Marcel Iancu

Ruperea unității atotcuprinzătoare de artă a arhitecturii, așa cum această artă ni se înfățișa în vremea Renașterii, este pricina celei dintâi erezii în artele plastice: încercarea ușuratecă și deplasată a „iluzionării”, căreia s-au opus cu violență arhitecții mari (Bruneleschi, Michelzzo, Blondel etc.).
Sciziunea s-a accentuat cu vremea, iar romantismul secolului trecut a consolidat catastrofalul individualism în artă.

O conștiință artistică nouă și puternică s-a ridicat în lume cu nașterea artelor „revoluționare” (cubism, abstractism, constructivism) tocmai când arhitectura era să dispară într-un souvenir dulce din trecut și artele plastice despuiate de însuși sensul lor organic să devie speculațiuni de cafenea.

Cu o claritate, o violență și o competență neîntâlnită de veacuri, artele plastice au dat după război primul atac care trebuia să libereze și să lumineze și calea arhitecturii.

[…]

Programatic cerințele comune erau [ale generației de artiști de după primul război mondial]: 1) Distrugerea expozițiilor. În schimb, se cer ateliere de colaborări artistice la problemele vieții; 2) Exprimarea unei concepții comune tuturor artelor pentru o bază spirituală universală de a construi; 3) Distrugerea dualității dintre viață și artă, arta devine viață; 4) Distrugerea dualității între artist și om. Creatorul nou revenind la esența mijloacelor sale artistice, cere loc în viață, vrea să devină meșteșugarul unei noi civilizații.

[…] Zilele revoluției post-belice au fost cel mai amplu laborator de încercări pentru ideile noi. Sculptorii, arhitecții, pictorii acelor locuri au produs prin colaborare acele serii de expoziții și realizări din Rusia și mai ales Germania, pe care noi le considerăm ca un vulcan de adevăruri ce nu se poate să nu schimbe suprafața pământului. Deodată, hegemonia artistică a revenit în mâinile arhitecturii inoculate. Cu această ocazie amintim numele lui Gropius și Taut – cel dintâi, care a făcut primele realizări experimentale; cel de-al doilea, care a realizat lângă Berlin, în orașul Magdeburg, primele realizări practice în 1920 – ce vor rămâne veșnic, cu toată insuficiența inerentă tranziției, primul monument al voinței artistice a epocii noastre.

Nimeni nu putea mai mult profita de binefacerile unei clarificări până la elemente a problemelor artistice ale timpului, decât arhitectul, căci el rămăsese în lume fără tradiție, fără școală, fără meșteșugari, fără credință. Un moment s-a simțit acest leșin și lumea nouă credea că inginerul – ca mai adaptat vieții, problemelor vii, soluțiilor fără înconjur în concepția strict economică și practică cerută azi – îi va lua locul. Pericolul era mare, cu atât mai mult cu cât tânărul arhitect ieșit din școală purta „lavallière”, pălării cu borduri romantice, iar în fața vieții, cu toate diplomele lui, nu știa face nici măcar cât zidarul său.

Arhitectura nouă, în viu contact cu artele plastice moderne, a pus și dânsa ca acestea problema simplificării formelor, a priceperii materialelor de prelucrat și mai ales a distrugerii ideii eclectice de stiluri.
Prin schimbul viu de vederi ce s-a iscat, s-a înțeles în fine că stilurile nu se fac, nu se combină și că numai dintr-un optimism viu și o înțelepciune pentru manifestările atât de caracteristice și specifice ale zilei noastre, dacă îi simțim rostul, se va naște, ca dintr-o funcțiune, organul: stilul. Pe de o parte, stricta necesitate a cerințelor practice, pe care le găsim rezolvate prin mașină, pe de altă parte, pasiunea pentru sinteza artistică a formei naturale și simple reprezentând funcțiunea, au format soclul cercetării arhitecturii noi de astăzi.

Acum s-a înțeles că arhitectura nu poate fi arta de a desemna fațade sau nuduri, dar că problema ei artistică rezidă în arta corespondențelor spațiale, a raporturilor echilibrate de volume, a proporțiilor și a ritmurilor construite numai conform legilor organice ale sensibilității și ale geometriei.

Problemele de azi nu mai sunt cele de altădată.

Uzinele, Orașele-Grădini, Locuințele Eftine, Sgârie-Norii își cer o concepție adecvată. A le supune stilurilor moarte este o monstruozitate și o dovadă de impotență. Toate valorile esențiale ale arhitecturii trebuiesc revizuite: interiorul – singurul scop al acțiunii de a clădi; urbanismul – scopul social al arhitecturii; și estetica – aceasta în sensul funcțional utilitarist al clădirii.

Un tânăr arhitect german, Hilberseimer, precizează în termenii următori problema arhitecturii de astăzi:

„Ca orice disciplină stă și arhitectura în fața necesității de a aduce lumină în jurul mijloacelor ce-i formează fundamentul și însăși natura ei.
Aici i-a servit pictura drept călăuză, amintindu-i elementele de bază ale oricărei arte – elemente geometrice și cubice care formează ultima obiectivare posibilă.
Corpurile simple cubice: cubul, sfera, cilindrul, prisma, piramida, elemente pur compoziționale sunt elementele de bază ale oricărei arhitecturi.
Faptul că natura arhitecturii înseși este volum în spațiu constrânge la o claritate formală. Arhitectura își are originea în geometrie.”

S-a înțeles în fine azi că arhitectura este prin excelență artă socială și că individualismul în arhitectură este cel mai mare pericol.
Arhitectura a înflorit numai în acele vremuri când în ideea de concepție a celei mai simple orfevreurii, ca și a celui mai amplu monument, se oglindește același spirit bazat pe valori funcțional crescute și de acord acceptate în timp și loc.

După un secol de încercări sterile și în ciuda istoricismului eclectic, se arată astăzi în Occidentul Europei o mișcare de arhitectură care întronează un nou simț de formă, bazat pe o epurație de elemente geometrice, un nou simț al materialelor; mai sincer, mai viu, care după credința noastră se va dezvolta în timp, în adevăratul stil crescut din spiritul și economia vieții noastre.

Marcel Iancu

Articol publicat în ziarul Contimporanul, feb. 1925,
număr consacrat arhitecturii moderne