Dominique Perrault. Meta-arhitectura
La vârsta de 36 de ani, Dominique Perrault câştiga concursul organizat sub atenta supraveghere a preşedintelui François Mitterand pentru noua Bibliotecă Naţională a Franţei. Şase ani mai târziu, în 1995, moment în care complexul simbolic ridicat pe un fost sit industrial din Paris a fost dat în folosinţă, arhitectul francez se bucura deja de o faimă internaţională, lucrând la proiectul pe care avea să-l declare manifestul său în arhitectură: piscina olimpică şi velodromul din Berlin.
Născut în Clermont Ferrand în 1953, Dominique Perrault a obţinut diploma de arhitect la Paris în 1978 şi apoi s-a specializat în planificare urbană la Şcoala Naţională de Drumuri şi Poduri. Cu proiectul conceput pentru Biblioteca Naţională a Franţei a impus un stil nou de a gândi arhitectura, un stil pe care l-a păstrat şi l-a dezvoltat continuu, până la cele mai recente realizări. Cele patru turnuri de colţ, structuri uriaşe din sticlă amintind de nişte cărţi deschise, delimitează un spaţiu simbolic şi dezvăluie un minimalism aparte, care prin reducerea drastică a sintaxei formale reuşeşte să îmbogăţească sensurile.
Mai mult decât de arhitectura propriu-zisă, Perrault s-a arătat de la început interesat de peisaje, de crearea unui nou tip de natură, de cele mai multe ori chiar în inima marilor oraşe. Grăitor în acest sens este uriaşul proiect realizat la Berlin, după reunificarea Germaniei, în vederea găzduirii Jocurilor Olimpice. Piscina şi velodromul finalizate în 1999 au fost amplasate pe un sit dificil, situat la intersecţia mai multor artere şi în apropierea unor clădiri eclectice din punct de vedere arhitectural. Soluţia lui Perrault a fost aceea de a amplasa cele două noi clădiri, inspirate de forme geometrice elementare (cercul şi dreptunghiul), în mijlocul unei livezi de meri, aduşi special din Normandia. Printre cei 450 de arbori maturi, replantaţi printr-un proces migălos, cele două construcţii din sticlă, bine adâncite în pământ, par nişte imense lacuri, sugerând în mod original preocupările ecologice ale arhitectului.
Dominique Perrault a subliniat în mai multe rânduri faptul că pionierii modernismului, spre exemplu Le Corbusier în cazul Vilei Savoye, au reuşit să transforme clădirile în obiecte total străine de peisajul în care se plasează, într-o evidentă dihotomie cu natura. Este tocmai ceea ce el a evitat în mod constant: în toate proiectele a încercat să integreze suprafaţa solului şi natura, transformându-le în elemente de design pentru compoziţiile sale arhitecturale. O dorinţă măreaţă, aproape demiurgică, poate şi unul dintre motivele pentru care a participat mai ales la concursuri cu teme de mari dimensiuni. Abordarea arhitecturii ca proces creativ complex, de mare amploare, şi concentrarea pe contextul şi peisajul urbane au făcut ca proiectele sale să devină rapid repere de necontestat ale oraşelor europene şi nu numai. Şi cum un lucru atrage pe altul, Dominique Perrault a devenit în ultima vreme consultant pe probleme de arhitectură al mai multor oraşe, printre care şi cosmopolita şi spectaculoasa Barcelonă.
Experimentul continuu, atât tehnic, cât şi formal, este în viziunea lui Perrault cheia arhitecturii de calitate. Nu este de mirare astfel de ce proiectele pe care le desfăşoară în prezent în întreaga lume (pe lângă biroul de la Paris, mai există încă trei locale), deşi numeroase, surprind, fiecare în mod propriu, prin originalitate şi curaj. Printre proiectele de mare amploare, dezvăluind o înţelegere simbiotică a oraşului, se numără Hotelul Habitat din Barcelona, extinderea Teatrului Mariinsky din St. Petersburg, două hoteluri la Milano, amenajarea Pieţei Garibaldi la Napoli, în Italia, şi cele două turnuri din Viena, parte a unui master-plan pentru un întreg cartier.
Proiectul pentru Hotelul Habitat a pornit de la ideea de a împăca cele două „oraşe” între care se zbate Barcelona, cel orizontal şi cel vertical. Această dublă morfologie determină un interesant joc de volume, ce marchează geometric funcţionalităţile. O carapace din plăci de aluminiu străpunse de găuri rotunde îmbracă întreaga clădire şi permite luminii să modeleze continuu suprafeţele interioarelor. Fiecare cameră are astfel acces la un ecran uriaş pe care se proiectează continuu peisajul şi spectacolul oraşului. În contextul extrem de divers al Diagonalei, clădirea se remarcă prin aerul său vesel şi dezinvolt, bucăţile de sticlă colorată (roşu, galben, albastru, verde), distribuite neregulat, transformând-o într-un imens vitraliu.
Extinderea vechiului Teatru Mariinsky, construit în centrul istoric al Sankt Petersburg-ului în 1860, oferă oraşului un auditorium cu 2 000 de locuri pentru spectacole de operă şi balet, un foaier, spaţii de expunere, restaurante şi spaţii comerciale. Cu un design revoluţionar, proiectul ţine cont de contextul istoric şi spaţial (ţesutul complex al străduţelor oraşului vechi) fără a pierde din îndrăzneală şi mister: ca o haină de lumină, o structură din metal şi sticlă îmbracă diversele corpuri ale clădirii, permiţând un dialog continuu între exterior şi interior. Aici, decorul este unul pictural, culoarea fiind utilizată pentru a potenţa universul oniric.
În aprilie 2006, Dominique Perrault a câştigat concursul internaţional pentru realizarea a două hoteluri, de trei şi patru stele, în zona din jurul noului complex destinat Târgului de la Milano. Proiectul său propune două clădiri de aproximativ 60 de metri înălţime, cu forme geometrice simple, paralelipipedice la bază, dar uşor înclinate (siluetele lor formează un unghi). Faţadele celor două turnuri sunt bine ventilate şi foarte eficiente în ceea ce priveşte încălzirea şi acustica.
Pentru Piaţa Garibaldi din Napoli, Italia, Perrault a proiectat un spaţiu amplu de trecere, în apropiere existând cinci gări diferite. Acesta include o grădină, zone pietonale, reorganizarea traficului rutier şi crearea unui pol multi-funcţional cu galerii comerciale, cinematografe, spaţii de parcare etc.