Două muzee pentru o singură operă

Institutul Italian de Cultură din București găzduiește o conversație inedită a profesorului Agostino Bossi, de la Universita degli Studi di Napoli Federico II, care propune, pentru discuția de astăzi, un concept arhitectural intrigant – muzeul pentru o singură operă.

Evenimentul are loc în 31 octombrie, la ora 17.30, la Institutul Italian de Cultură, în Aleea Alexandru nr. 41.

Discuția propusă de arhitectul italian pornește de la întrebarea: care erau criteriile conform cărora își organizau primele muzee expozițiile? Fără îndoială, acestea moșteniseră modurile și metodele marilor colecții private. Însă colecționarea bulimică, dorința necontrolată de a expune, adesea la grămadă, tot ceea ce muzeul era în stare să achiziționeze, părea singurul criteriu de organizare. „A se lăuda” cu comorile deținute părea principiul guvernator de organizare a colecției muzeului și nu încercarea de a oferi vizitatorilor posibilitatea de a cunoaște și a admira operele de artă în singularitatea lor. Valoarea obținută în timp, inclusiv relația obiectelor colecției cu ceea ce s-a produs în epoca creării lor, modelează de fapt un cadrul mai general, social, politic și cultural despre care Paul Valéry scria în 1923:

Nu iubesc prea mult muzeele. Există multe admirabile, dar niciunul nu este plăcut. Ideile de clasificare, conservare și de utilitate publică sunt corecte și clare, dar au puțin de-a face cu plăcerea. […] intru într-o sală cu sculpturi unde domnește o dezordine rece. Un bust splendid apare între picioarele unui atlet din bronz. […] Mă mișc într-o mare de creaturi înghețate, fiecare cerând, fără însă a o obține, absența tuturor celorlalte […] Ceva irațional, nedefinit răsare din această apropiere de viziuni moarte. Geloase una pe cealaltă, obiectele își dispută privirea celor care le readuc la viață. […] Urechea nu ar reuși să asculte zece orchestre în același timp. Mintea nu poate urmări și nici realiza operațiuni diferite și distincte și nu există gânduri simultane.”

Mostra Bossi-manifesto

Spațiul arhitectural destinat expunerii de mărturii istorice, culturale sau figurative este locul unde întâlnirea cu obiectele colecției își găsește sensul, conformându-se ca parcurs al memoriei. E locul unde posibilitatea de explorare se identifică cu capacitatea de reinterpretare, retraducere, re-prezentare a acelor opere care se deschid astfel sensibilității contemporane.Relația de empatie cu obiectele este singura capabilă să evoce curiozitatea, interesul, emoția perioadei în care obiectele colecției au fost concepute.

Așadar, în centrul oricărui enunț de proiectare al unui muzeu trebuie așezată necesitatea de a găsi moduri de expunere capabile să accentueze calitățile de singular și excepțional, precum și acele valori care fac opera sau operele respective să mai poată dialoga cu prezentul, cu noi.