Edward Hopper – ”Silent visions”
Până la 26 iulie 2020, Fundația Beyeler din Basel, Elveția, dedică o retrospectivă pictorului american Edward Hopper. Deși contemporan cu expresionismul abstract – cea mai marcantă perioadă pe plan internațional din arta americană – Hopper și-a șlefuit în decenii, cu tenacitate, dedicație și conștiinciozitate, stilul realist inconfundabil. Un realism nemijlocit, clar ca suprafața apelor liniștite, dar adânci, un realism care transcende imediatul și lasă loc unei sincerități nerostite sau, după cum spune artistul, ”if you could say it in words, you would not need a painter”.
Născut într-o familie de tradiție puritană, artistul a avut norocul de a fi susținut în dorința sa de a studia arta. Primul curs – desen și ilustrație – l-a făcut la 18 ani, prin corespondență, conform dorinței părinților săi. El i-a oferit posibilitatea de a-și câștiga existența o lungă perioadă din viață cu ceea ce se numește ”commercial art”: reclame, publicitate, afișe. Deși creativă, artistul nu s-a identificat cu această activitate. El a detestat-o, considerând-o exclusiv un inevitabil mijloc de subzistență. Figurile active, puternic conturate pe care era angajat să le prezinte în atitudini demonstrative, uneori exagerat optimiste, menite să atragă, să convingă sau să atingă un țel lucrativ nu au corespuns chemării sale lăuntrice.
Hopper și-a continuat studiile 6 ani la New York school of art and design. Marcantă a fost acolo întâlnirea cu pictorul și profesorul Robert Henri. Principiile sale pedagogice au condus probabil în parte la tenacitatea cu care Hopper a rămas credincios propriului său stil, departe de orice curente. Unul dintre ele: „Forget about art and paint pictures of what interests you in life”. Tot Henri a familiarizat studenții americani cu libertatea de creație a pictorilor francezi. Despre E. Manet el spunea ”… he followed the individual whim, he told the public what he wanted, not things the public already knew and thought it wanted to hear again”. Se poate presupune că, în căutarea acestei libertăți, Hopper a călătorit și a lucrat de trei ori la Paris. Și totuși chiar și acolo a rămas străin de orice influență.
Întors acasă, Hopper și-a aprofundat în decenii introspecțiile și, odată cu ele, stilul. Subiectele sale, însuflețite sau nu, apar într-o o statică melancolie, solitudine, chiar dezolare. Ele comunică lipsa de comunicare… Oare de ce? Poate din dorința de a contracara optimismul forțat al ilustrațiilor pe care era obligat să le producă la comandă, poate din înclinația caracterului său ori din dorința de a prelucra prin artă tare sufletești insuficient explorate, cine știe… Rugat odată să comenteze cu privire la tristețea unuia dintre personajele sale, el a spus: „este o reflexie a propriei mele singurătăți sau poate a întregii condiții umane”. Recunoașterea artistului s-a lăsat așteptată. În timp însă, atât schițele, cât și picturile sale au fost pe rând descifrate, apreciate și chiar idolatrizate. Astfel, în a doua parte a existenței, și-a permis în sfârșit să ducă o viață modestă, dar stabilă cu veniturile obținute din tablouri.
Unele din personajele sale – surprinse în atitudini imobile, apatice, mândre parcă de propria izolare, respingând obligația unui pozitivism de paradă – au devenit iconice. Ele au impresionat și inspirat numeroși oameni de artă. Regizorul Wim Wenders – figură emblematică a noului cinema german și internațional – se numără printre ei. Pentru această retrospectivă, Fundația Beyeler l-a invitat să însuflețească pe peliculă personajele lui Hopper. Rezultatul a urmat o dublă linie circulară: Wenders a dedicat un film artistului, știind că Hopper a petrecut mult timp în cinematografe, numeroase pânze ale sale pot fi tălmăcite ca stop-cadru într-o poveste nerostită; în plus, filmul însuși are ca punct inițial și final imaginea aproape mistică a stației de benzină și cea a copacilor pe marginea drumului. The End.
