Structuri de ocupatie
Se mai poate pune astăzi problema unei eredităţi arhitecturale, acum când arhitectura îşi trăieşte deja propria mutaţie şi propriul apogeu ca ruină a modernismului? Au rămas suficient de multe urme şi trăsături pentru ca arhitectura să reziste sintaxelor formale şi să poată opune un gest de reorientare şi de recuperare? Iar dacă da, în ce fel putem dispune de caracteristicile ereditare pentru a marca turnura discursului şi a practicii arhitecturale în aşa fel încât variaţiile morfologice acumulate să sedimenteze programul unui nou câmp de contingenţă arhitecturală? Şi cum poate istoria să desfăşoare alternative active pentru oraşul de astăzi dincolo de impasul propriilor sale naraţiuni?
Arhitectura este, fără îndoială, unul dintre chipurile evidente ale unui „aparat” formal care a făcut trecerea dinspre o arhitectură-obiect înspre o arhitectură-reţea, fără a întreprinde însă decât în parte demersul politic de a deschide propria sa practică înspre „reţelele” deschise ce compun astăzi câmpul practic al societăţii. Pentru aceasta, arhitectura ar trebui poate să opereze o triplă deplasare. Mai întâi, o deplasare culturală, menită să recupereze cunoaşterea oraşului istoric în serviciul acţiunii imediate. Apoi, o deplasare imaginală, menită să despartă arhitectura de codurile mediatice ale societăţii şi să propună nu doar un nou limbaj arhitectural cât emergenţa unei practici mobile de activare a oraşului. Şi, nu în ultimul rând, o deplasare funcţională prin care spaţiile oraşului istoric să poată cuprinde activităţi compatibile cu cerinţele sociale de astăzi. O întrebare suplimentară poate fi formulată aici – cum poate arhitectura interveni în dispunerea teritorială a macro-spaţiilor fără a distorsiona, modifica sau altera calităţile spaţiale ale micro-vecinătăţilor ce se stabilesc în interiorul oraşului? În ce fel putem reorienta noţiunea de „peisaj urban” pentru a recupera o geografie urbană? Cu alte cuvinte, cum poate arhitectura interveni în teritorialitatea reprezentărilor istorice pentru a recupera un sens, o trăire şi o dispunere geografică an-istorică, aderentă propriului ei prezent? Aceasta nu înseamnă cu siguranţă a anula referentul istoric, ci a-l surprinde în propria sa infiltraţie în prezent, printre fisuri, ca uşă între momente, ca uşă între planuri – portal existenţial. De altfel, o aderenţă arhitecturală aceasta şi înseamnă – a separa datul genealogic pentru a putea surprinde tocmai felul în care o moştenire reapare în mod surprinzător în orice operaţie de cuplare, adaptare, grefare sau suprapunere(1), operaţiuni ce definesc modalitatea arhitecturii de a construi astăzi. Aderenţa presupune o strategie de ocupare menită să deteritorializeze teritorialitatea reprezentărilor istorice, să „răsbune” istoria acestora şi să provoace o mutaţie esenţială a sensului pentru a produce o „criză a modelului care o susţine”(2). Un plan al separaţiei nu reprezintă însă altceva decât reluarea şi reinterpretarea motivelor pentru a face loc dimensiunii actuale a locuirii şi funcţionalităţii unui spaţiu. Separaţia arhitecturii nu poate fi realizată şi „îndeplinită” decât prin propria ei complicitate, grefând mediul de viaţă pe spaţiile deja produse tocmai pentru a încerca o conversie, o infiltraţie, un interschimb. Istoria se grefează pe propria ei naraţiune pentru a putea modifica structura codificată a propriului ei manierism. Ceea ce arhitectura trebuie să articuleze astăzi este deplina funcţionalitate a locurilor ca noduri de articulare a spaţiilor produse. Pentru a depăşi barajele reprezentaţionale, arhitectura trebuie astăzi să performeze spaţiul construcţiilor sale. Funcţionalitatea înseamnă aici un cadru procedural de adaptare a reprezentărilor la datul specific şi obiectiv al realităţii imediate; prin urmare nu doar modelarea datului conceptual şi abstract la condiţiile specifice şi obiective, ci performare, angajament, uzare. Arhitectura nu mai trebuie să fie complicele reprezentărilor şi funcţiilor sale istoric-formale, ci al condiţiilor practic-informante de astăzi, producând interacţiunea efectivă, empatia deplină a formelor şi o armonie relativă la localitatea câmpurilor contingente pe care arhitectura vine să le descrie. Situaţii şi condiţii în locul planului; localitate şi geografie în locul teritorialităţilor spaţiale; performativitatea ca infiltrare şi angajament în context.
Există o permanentă vibraţie în faţa situaţiilor istorice pe care arhitectura le re-angajează în discursul ei morfologic. Datul structural întâlneşte astăzi solicitări exterioare tributare felului în care organizarea spaţială a oraşelor a contribuit la dezorganizarea trăirii şi a vitalităţii comunitare. Ceea ce arhitectura trebuie să descopere şi să angajeze e rezonanţa reprezentării şi a situaţiilor, să promoveze autonomia locuirii. Pe fondul eredităţilor arhitecturale, ea trebuie să regăsească o aderenţă an-istorică la prezent, fără tentaţia integrărilor sau a izotropiilor care nu ar face altceva decât să reconstituie mecanici spaţiale ce nu sunt tangente la realităţile condiţiilor. Pentru că arhitectura nu trebuie să fie atentă la realitatea contextului, ci la realităţile condiţiilor şi situaţiilor specifice ce reclamă localitatea locuirii. Pentru că nu există niciodată doar o singură realitate; nu există o singularitate a contextului, ci pluralităţi ale condiţiilor sale de existenţă. Eredităţile arhitecturale trebuie să facă loc unei aderenţe prin care practicile de construcţie să consolideze acţiuni tactice de ordin structural şi sisteme evolutive de angajament în dinamicile urbane contemporane. Ele trebuie să angajeze potenţialul temporal al structurilor în performarea şi restructurarea posibilităţilor condiţionale şi situaţionale ale contextului. Pe de altă parte, este de datoria arhitecturii să reconcilieze procesele morfologice. Generozităţile ereditare trebuie să întâlnească generativitatea situaţiilor pentru a împlini cele trei condiţii esenţiale ale unui spaţiu: caracterul funcţional al construcţiei, caracterul relaţional al locuirii, şi caracterul emoţional al locuirii înţeles în cheie deleuzian-guattariană ca dispoziţie şi dispunere afectivă. Performativitatea înseamnă în primul rând elasticitatea conceptual-structurală şi adaptabilitatea condiţional-contextuală a arhitecturii, tocmai pentru a utiliza accidentul formal în vederea unei redistribuiri structurale menite să creeze noi aderenţe. Transversalitatea nu mai înseamnă doar o modalitate de a concepe şi înţelege un spaţiu, ci o manieră de angajament şi locuire, de abordare pragmatică a situaţiilor. Caracterul an-istoric al aderenţei la condiţii traduce astfel nu doar combinatorica relativă şi diversitatea funcţională a elementelor sau încercarea de a găsi similarităţi formal-structurale, ci capacitatea de a decodifica şi recodifica reprezentările în vederea performării active a spaţiilor de viaţă. Şi poate aici, o dată în plus, se impune un accent – adevărata confruntare a arhitecturii este astăzi aceea de a înţelege felul în care spaţiile locuirii sunt spaţii de viaţă. Sintetizarea noilor concepte pe baza celor vechi trebuie să aducă nu doar un schimb şi o sinergie, ci şi emergenţa unei practici şi a unei modalităţi de consolidare a spaţiului ca spaţiu de viaţă. Doar în acest fel, printr-o astfel de aderenţă la condiţiile prezentului şi la situaţiile de viaţă pe care acestea le descriu, poate arhitectura să „răsbune” istoria ereditară a reprezentărilor şi să se angajeze activ în configurarea spaţiilor de viaţă. Spaţiul construcţiilor, la fel ca şi istoria, trebuie performat în mod an-istoric, ca spaţiu de viaţă.
Note:
(1) Vedeţi modalitatea de a defini noţiunea de aderenţă în The Metapolis Dictionary of Advanced Architecture. City, Technology and Society in the Information Age, Actar, Barcelona, 2003, p. 33.
(2) ibid.
PROIECTE
1. 3S Studio – Albisola Superiore
Acest proiect reprezintă o reabilitare ale cărei principale premise ţin de felul în care constrângerile mediului înconjurător pot fi interpretate ca elemente re-structurante ale spaţiului promenadei. Dispusă de-a lungul fostei căi ferate, această promenadă este menită să restabilească trasee naturale şi perspective unice, dar şi să ofere un cadru structural neutru pentru diferite evenimente şi instalaţii punctuale cum ar fi diferite expoziţii şi instalaţii de artă. Consolidarea elementelor structurale şi interacţiunea pe care proiectul o are cu mediul înconjurător contribuie la extinderea perspectivelor scenice şi la performarea spaţiului. Intervenţia reuşeşte nu doar să imprime o nouă dimensiune a spaţiului, ci şi să păstreze identitatea unei zone ce a fost semi-abandonată timp de aproape 40 de ani. Continuitatea traseului, caracterul pragmatic şi utilitar al spaţiilor, reversibilitatea intervenţiilor şi impactul redus al materialelor asupra mediului contribuie astfel la o interpretare elegantă a proiectului şi la activarea dinamică a spaţiului.
2. GMP Architekten – Harburg Technical University Extension in Hamburg
Clădirea nouă din cadrul universităţii tehnice Harburg din Hamburg reprezintă un ansamblu în care părţile istorice şi cele nou adăugate formează un portal secvenţial de intrare în zona campusului, funcţionând sub forma unei porţi de acces către complexul alcătuit din 14 clădiri. Construcţia istorică vacantă a devenit astfel un element structural de legătură a cărui substanţă comunică în mod liber cu elementele interioare, fiind în egală măsură interfaţa către spaţiul exterior universităţii. Spaţiul interior al avancorpului a fost redimensionat, iar tavanul a fost deschis pentru a oferi o nouă dimensiune a spaţialităţii ce traversează liber cele trei etaje ale clădirii. Nu în ultimul rând, volumului existent al clădirii i-au fost adăugate două cuburi spaţiale menite să echilibreze simetriile şi scara de ansamblu ale proiectului. Cărămizile fiind în mare parte intacte, accentul a fost pus pe tratarea suprafeţelor vitrate, care generează o rezonanţă structurală şi vizuală menită să creeze un câmp vizual deschis şi transparent ce contribuie la reinterpretarea formelor, motivelor şi formaţiunilor existente.
3. A2RC Architects – Square – Brussels Meeting Centre
Square reprezintă un modul dinamic menit să marcheze un punct de trecere în spaţiul convenţial şi anonim al pieţei din jurul muzeului de artă contemporană. Mai mult o instalaţie decât o construcţie propriu-zisă, cubul de sticlă este o prezenţă care animă spaţiul şi creează un contrast formal, dar şi o funcţionalitate accentuată a elementelor pe care le articulează. Caracterul expresiv şi simbolic al instalaţiei întâlneşte o funcţionalitate aparent comună, a cărei menire este aceea de a articula câmpul vizual şi perspectivele pe care le descriu ansamblurile formale. Instalaţia induce o ruptură la nivel spaţial, prin jocul dublu al vizibilităţii expuse şi al ascunderilor mascate pe care diferitele materialităţi le pun în scenă. Arhitectura nu mai construieşte aici un punct formal, ci un contra-punct transparent care reconfigurează spaţiul pentru o circulaţie mai degajată şi o nouă performare a spaţiului.
4. OMGEVING – Courtyard of Averbode Abbey
Proiectul biroului OMGEVING reprezintă în egală măsură o reflecţie asupra trecutului şi a prezentului, şi o întoarcere la inocenţă. Reprezentarea istorică întâlneşte aici o nouă expresie şi invită la calm şi contemplare, apa oglindind clădirile impresionante ale ansamblului. Pelicula de apă propune astfel o perspectivă alternativă asupra clădirilor şi a istoriei, şi reinterpretează rolul istoric al bisericii de a aduna în jurul ei comunitatea. Dincolo de expresia calmă pe care o degajă, proiectul propune prin urmare şi o reuniune simbolică a comunităţii, mai ales sub povara istoriei locului trecut prin multe schimbări de-a lungul timpului, şi a istoriei recente ce dezbină. Sunt puţine proiectele de arhitectură ce reuşesc astăzi să propună un astfel de echilibru, unde forma se integrează natural în context şi mizează pe o valoare care transcende condiţiile prezentului. Simplitatea şi omogenitatea ansamblului accentuează prezenţa arhitecturală degajând însă spaţiul şi generând o ambianţă primitoare şi senină. Pelicula de apă poate fi retrasă pentru a degaja şi mai mult spaţiul în cazul unor evenimente, însă oglinda pe care o propune proiectul reuşeşte să introducă subtil istoria locului în prezenţa fizică şi efectivă a pieţei. O oglindă arhitecturală în istorie şi în noi înşine.
