Etique(tte)-ique: Peripheriques
Arhitectura = orgoliu. Arhitectura cu A mare este definită de nume proprii. Arhitectura pe care o admirăm, o copiem, o interpretăm şi o comentăm articol de articol se poate rezuma, fără a pierde din consistenţa informaţiei, la o simplă înşiruire alfabetică, de la Asymptote la Piano şi Uchida.
Numele proprii echivalează cu poziţia teoretică, cu expunerea şi exersarea, cu metodă, a crezului personal; numele proprii sunt suficiente pentru a defini toate proiectele, teoriile şi inovaţiile Arhitectului.
Asemenea unei etichete, numele Arhitectului include incredibil de multă informaţie despre toate convingerile lui care, trecute printr-un simplu filtru convenţional de linii, haşuri şi note tehnice, se transformă în enorme structuri metalice sau din beton, în ciudate şi reci locuinţe alternative sau în proiecte utopice care sfidează tehnica, gândirea comună şi proporţiile cu care suntem obişnuiţi. Impactul numelui Arhitectului echivalează cu impactul numelor din fashion, cinematografie şi artă, doar că informaţia este una mult mai puţin accesibilă publicului larg. Numele Arhitectului va rămâne întotdeauna într-un cerc elitist, singurul capabil să înţeleagă în întregime simbolurile „etichetei”.
Mai rafinaţi în ceea ce priveşte orgoliul personal, arhitecţii Périphériques semnează când sub acest nume, când sub nume propriu: Jumeau/Paillard, Marin/Trottin sau Franck Tallon (graphic designer-ul IN-EX, dedicat revistelor şi cărţilor). Périphériques este o alternativă a biroului de arhitectură structurat ierarhic de la numele arhitectului principal la colectivul anonim; Périphériques redefineşte ideea de creaţie colectivă, independentă de încărcătura fiecărui nume propriu.
Acesta poate fi motivul pentru care Périphériques s-au identificat atât de mult cu Nuit Blanche (octombrie 2004, Paris), un eveniment artistic deopotrivă orgolios şi anonim, punând accentual şi pe nume must-see, dar şi pe creaţii indy (creaţii care, se pare, au cel mai mare impact în rândul locuitorilor metropolelor de astăzi, poate datorită unui puternic substrat social care, în cazul creaţiei „cu semnătură” şi implicit cu orgoliu, este mult mai greu de susţinut). Eticheta Périphériques apare pe studii de locuinţe individuale (majoritatea cu buget mic şi mediu), dar şi în asociere cu etichetele celor mai cunoscute mărci ale culturii franceze: Canal+, Centre Pompidou, Café Musiques, reamenajarea sau reconversia unor cafenele celebre ale secolelor XIX şi XX. Fără a se dori doar un spirit inovator, Périphériques tratează în special situaţii ambigue în contextul social (de unde poate şi numele?), estetica sa definindu-se prin raportarea la cultura maselor (negare, reinterpretare, folosirea de exemplu a limbajului vizual Star Wars pentru a construi un spaţiu elitist) cu ajutorul detaliului arhitectural atent studiat.
Périphériques reprezintă un mod de gândire susţinut deopotrivă individual şi colectiv în poriecte de mare amploare, scenografie, evenimente şi studii; putem găsi elemente comune între Périphériques şi OMA, fără ca primii să aibă o poziţie atât de coerentă, stabilă şi teoretizantă.
Câteva exemple. Pentru Centrul Georges Pompidou, Périphériques au realizat, în 2002, biblioteca şi Studioul de artă grafică; acesta din urmă, beneficiind de un buget de 1 670 000 euro, se află la al treilea nivel al construcţiei-simbol a Parisului. Pe fundalul structurii high-tech a lui Renzo Piano şi Richard Rogers, arhitecţii au adunat întreg mobilierul (birouri pentru documentare, mese de lectură şi rafturi) chiar în mijlocul spaţiului, separând traseele şi zonele funcţionale prin panouri din oglindă şi sticlă cu diferite transparenţe, înalte de 1,40 m, astfel încât mai multe sute de metri pătraţi de bibliotecă şi magazine s-au transformat într-un fel de labirint în care activitatea se percepe blurat, fragmentat.
Unul dintre cele mai impresionante proiecte ca forţă plastică a imaginii este restaurantul De La Ville Café (Jumeau/Paillard, 2004), situat pe locul unei cunoscute braserii pariziene de la sfârşitul secolului trecut, un loc alcătuit din spaţii voit contrastante tematic (imaginea trecutului, regăsită în elemente decorative cu aer industrial sau în mozaicul restaurat al tavanelor, compunându-se cu cea high-tech a barului din aluminiu aurit cu fante de lumină, bar continuat cu pupitrul de mixaj al DJ-ului). Zona de lounge este o „pădure artificială”, un puzzle 3d în care trofeele vânătoreşti baroce subliniază o linie imaginară de orizont trasată de fotografii semnate Eric Tabuchi. Lounge-ul este o cutie independentă de pereţii existenţi, pereţi pe care sunt fixate instalaţiile electrice, de sonorizare, de ventilaţie şi climatizare, întreg ansamblul de echipamente fiind disimulat de panouri din lemn cu geometrie bizară.
Nouveau Casino (Jumeau/Paillard, 2001), cazino, sală de concert şi restaurant, desfăşurate pe 500 mp, este situat într-o zonă extrem de dens construită, pe situl fostei Café Charbon, vestită şi frecventată de toată lumea bună de la începutul secolului XX; gândit pe principiul „cutie în cutie” pentru a păstra intactă imaginea cafenelei (dar şi pentru a asigura izolaţia fonică necesară), cazinoul pare un decor Star Wars, cu pereţii din tablă neagră şi barul lung, ondulat, finisat cu răşină epoxidică transparentă. Proiecţiile video şi luminile filtrate de decoraţia pereţilor şi accentuate de oglinzi ajută nu numai scena, ci întreg interiorul care devine un “moving wallpaper”.
Tree Towers, Freak Towers (China) şi Music Café (Savigny-le-Temple, Franţa), ultimul din urmă realizat cu colaborarea biroului de arhitectură Jakob + Mac Farlane, presupun o abordare la scară extrem de mare a programului de locuire colectivă (al raportului public/privat desfăşurat gradat pe verticală), respectiv a relaţiei vizuale cu obiectul de arhitectură (Music Café a fost gândit pentru a acţiona în primul rând ca billboard pentru a atrage atenţia asupra funcţiunii sale (restaurant şi sală de concert).
Programul de locuinţe individuale stă sub semnul studiului “36 Propositions for a Home”. Go House (Marin/Trottin, 2004) este o structură metalică pe fundaţie de beton, cu faţadele din panouri mari de sticlă şi acoperiş din tablă zincată urmărind profilaturile acestor panouri. Desfăşurată pe verticală pe niveluri intermediare care dictează anumite relaţii funcţionale între interior şi exterior şi ajută la desenul individual al fiecărei faţade, Go House are o zonă de recepţie la primul etaj (+ 4,5 m), accesibil printr-o rampă exterioară, din care circulaţiile se desfac spre grădină (1,3 m) şi spre nivelul de zi (living, dining, bucătărie, situate la ultimul nivel – 7,7 m şi grupate în jurul unei enorme terase). În spiritul transformării imaginii tradiţionale a locuinţei (imagine în care coşul şemineului, lucarnele mansardei şi terasele cu flori sunt cele mai puternice simboluri ale intimităţii, confortului şi căldurii atât de căutate şi apreciate de beneficiari şi atât de susţinute de o parte a arhitecţilor prin invincibilul efect al cărămizii aparente, al lemnului şi pietrei, al culorilor calde, pastelate etc.), Périphériques au creat Icon, un monolit în care detaliile tradiţionale dispar în favoarea unor faţade austere; materialele clasice sunt înlocuite cu panouri de lemn şi policarbonat. Faţadele sunt dublate de plase pentru vegetaţie, astfel încât Icon să poată fi complet izolat de vecini. Având alocat un buget de 110 000 euro cu tot cu taxe, Icon poate deveni un nou standard al locuinţelor sociale.
Artifice, terminată în 2000, preia aceeaşi imagine seacă a structurii metalice repetitive, organizată de această dată longitudinal, pe un sit cu o pantă de 15%. Camuflată de vegetaţie, cu o organizare interioară gen locuinţă-vagon, Artifice face parte tot din cele 36 de propuneri pentru o locuinţă.