Fabio Novembre

„Nu m-am înţeles niciodată foarte bine cu Palladio. L-am considerat întotdeauna prea provincial, moralizator şi conservator.”

Text: Ioana Păunescu
Foto: © Alberto Ferrero, Livio Mancinelli, Settimio Benedusi

„Nu m-am înţeles niciodată foarte bine cu Palladio. L-am considerat întotdeauna prea provincial, moralizator şi conservator. Are totuşi un mare merit: n-a pus niciodată piciorul într-un avion. Mi-ar plăcea să-l iau, cinci secole mai târziu, să admire influenţa extraordinară pe care a exercitat-o asupra Americii. Ar obţine fără îndoială green card-ul pentru merite artistice, datorită frecvenţei cu care stilul său este invocat, inclusiv în cazul Casei Albe. Mi-ar plăcea să-l duc în special la New York, cel mai clasic dintre locurile moderne. I-aş arăta clădirile neoclasice şi loft-urile din Soho, cu coloanele lor din metal. L-aş provoca să găsească simetria într-o lume în care legea haosului a triumfat asupra geometriei euclidiene. L-aş întreba care e diferenţa dintre pardoseală şi tavan într-o lume lipsită de gravitaţie. L-aş întreba cum poate o canapea să devină decoraţie tridimensională. Sunt sigur că, într-un final, răspunsurile lui nu ar fi foarte diferite de ale mele. Pentru că amândoi suntem italieni, provinciali, moralizatori şi conservatori.”

Nu contează foate mult ce-a vrut să spună de fapt autorul. Nu contează de ce şi-a dorit atât de mult să ironizeze „instituţia” Palladio, aşa cum ironizează de fapt ideea de instituţie în sine. Este greu însă să vorbim despre Fabio Novembre fără să ne folosim de declaraţiile lui. Pentru că în acest caz povestea ar deveni aridă şi exactă, adică opusul personajului.

Stilul arhitectului italian este descris ca fiind unul „narcisistic neobaroc”; interioarele lui (în marea majoritate hoteluri, magazine, baruri şi cluburi de noapte) abundă în materiale preţioase, aur şi piele de crocodil, completate de Corian şi Bisazza. Interviurile lui sunt însoţite de fotografii mai bombastice decât cuvintele în sine: Novembre a pozat în luptător kung-fu, în star rock, în mistic sau în Che Guevara. Să nu uităm de ipostaza de Iisus, cu o coroană de spini din fibră optică, poză completată de sloganul “Be Your Own Messiah”. Divagaţiile teoretice folosite pentru a demostra că intenţiile arhitectului nu sunt nici pe departe blasfemice (asta cu privire la imaginea lui Iisus, una dintre preferatele sale şi care se află şi pe site (www.fabionovembre.it), alături de o succintă, dar nu mai puţin pompoasă, autodescriere) s-au numărat printre subiectele preferate ale revistelor de arhitectură şi de life style, mai ales pentru că ofereau o alternativă sănătoasă la biografiile gen dicţionar explicativ: „s-a născut la…, a studiat la…, a câştigat premii…” etc.

În cazul lui Fabio Novembre, atât mijloacele, cât şi scopul sunt la fel de atipice pentru un arhitect „serios”, cu ghilimelele ca în filmele cu Austin Powers. Luate în ordine cronologică, toate etapele formării sale profesionale sunt foarte puţin legate de arhitectură. În primul rând, aşa cum el însuşi afirmă, şcoala italiană de arhitectură are cursuri de filosofie, literatură, artă şi sociologie, fiind mult mai mult o instituţie de cultură generală decât una tehnică: „alegi arhitectura pentru a-ţi deschide mintea, nu pentru a avea o profesie“ (să amintim că Achille Castiglioni sau Antonio Citterio, de exemplu, au urmat politehnica). După terminarea studiilor, Novembre nu şi-a căutat, aşa cum ar proceda orice tânăr dornic de afirmare, un loc de muncă într-un birou de arhitectură; a plecat la New York pentru a se înscrie la cursuri de film, lucrând, în acelaşi timp, la o galerie de artă. Stilista de origine italiană Anna Molinari i-a oferit primul proiect, şi anume un magazin din Hong Kong. Din acest moment de-abia povestea începe să se apropie de cursul normal.

Ştim bine (sau ne închipuim măcar) că un arhitect de succes este întotdeauna înconjurat de schiţe şi machete. Că are întotdeauna la el planul proiectului, ruleta şi mai ales un pix cu care să facă repede o schiţă. Ei bine, Novembre nu desenează. Niciodată. Scrie, vorbeşte teatral şi gesticulează, desenând în aer formele şi proporţiile, chiar şi pe şantier (cu timpul, procesul de execuţie a devenit puţin mai convenţional, el formându-şi o echipă de arhitecţi şi asistenţi care să preia toată partea tehnică; Novembre rămâne regizorul, visându-se, la fel ca mulţi alţi mari designeri ai Italiei, nu un arhitect, ci un progettista, un om cu viziune). Pentru primele sale prezentări pentru clienţi, el a pregătit doar poezii pentru a-şi descrie configuraţiile voluptuoase ale spaţiilor.

Proiectele lui Novembre sunt pe măsura excentricităţilor lui. Spaţii încărcate, cu mai multe poveşti, uneori paralele, toate spuse într-un limbaj în care se amestecă valorile elitiste şi populiste, detaşarea modernistă şi implicarea discoland. Alessandro Mendini consideră că „toate interioarele sunt, în acelaşi timp, puriste şi încărcate, poetice şi şocante; sunt locuri care atrag şi mulţimea, masele, publicul insensibil la multe dintre detaliile arhitecturale, dar şi elita, cunoscătorii, prin mesaje fashionable cu atmosferă pop, suprarealistă şi neo ’70”. Organicitatea stilului este în mare parte fiziologică: pereţii clubului milanez „L’Origine du Monde“ sunt pictaţi cu nuduri uriaşe, intrarea în magazinul Anna Molinari din Londra este flancată de picioare gigantice, iar tavanul „Shu“ stă sprijnit pe două braţe aurite.

„Lodi Bar“ (1998) este un spaţiu de 70 de m2, lung şi îngust; în ideea de a-l lărgi, Novembre i-a rotunjit în primul rând toate muchiile şi colţurile; mozaicul „Opus Romano” sau „Vetricolor” urcă şi pe unul dintre pereţii tunelului (spart pentru tejgheaua de bar) care ascunde toate spaţiile tehnice. Oglinzile opuse barului măresc spaţiul şi sunt şi sursă de lumină (foiţa de argint a fost tăiată în forma câtorva siluete umane şi luminată din spate cu neoane). În forma unei umbre perfecte, diferenţele de culoare ale mozaicului pardoselii reflectă aceste siluete. În cele din urmă, finisajul zonei meselor pare un imens cod de bare, care explică sursele de inspiraţie ale arhitectului: o fotografie din 1969 (Richard Avendon) şi codul de pe spatele unei cărţi semnate Fabio Novembre („A Sud di Memphis” Ed. Idea Books, Milano 1995).

„Shu“, despre care am amintit mai sus, este un restaurant deschis în septembrie 1999 în Milano. În zona intrării, barul metalic, în formă de navă spaţială, pluteşte deasupra pardoselii din răşină verde, culoare accentuată de neoanele puternice şi de blatul de oglindă al meselor. Perdelele negre, grele, de catifea, despart zona high-tech de restaurantul propriu-zis: mozaic negru, pereţi negri, perdele negre, mobilier negru. În tavanul detaşat de pereţi sunt încastrate fâşii de sticlă cu lumină verde în spate. Pe două laturi ale spaţiului, foi enorme de sticlă securizată cu urme de gloanţe în ele sunt agăţate, ca nişte tablouri, iar în mijloc, două mâini gigantice, aurite, sprijină tavanul (Shu este un zeu egiptean din cartea morţilor care, conform mitologiei, sprijinea bolta Raiului cu mâinile).

„Mă gândesc la Una Hotel Vittoria ca la un arbore, cu crengile întinzându-se peste întreaga lume, dar cu rădăcinile adânc înfipte în pământul natal.” Aflat în Florenţa, unul dintre cele mai fertile locuri artistice ale lumii, hotelul despre care vorbim este, la rândul său, încărcat cu opere de artă. Culoarele sunt pline de tablouri şi fiecare dintre cele 84 de camere are câte un personaj istoric pictat pe uşă. Intrarea, recepţia, lobby-ul şi restaurantul sunt toate realizate pe forme curbe: mozaicul cu modele florale al desk-ului, mesele curbate semnate Atelier Van Lieshout sau tavanul care urmăreşte aceste forme curbe şi care împrăştie lumină prin desene fractale. „Mai mult decât un hotel, este o spirală narativă, având ca teme mobilitatea, prezenţa şi absenţa şi nomadismul intelectual, poposind puţin pe creanga unui copac înainte de a-şi lua din nou zborul”, spune Novembre.

Fiind, pentru o perioadă, creative director al companiei Bisazza, arhitectul a creat o serie de showroom-uri în Barcelona (2001), Berlin şi New York (2003), serie care cuprinde spaţii având fiecare câte o poveste, mai mult sau mai puţin epică, mai mult sau mai puţin cabotină. „Trebuie să faci trei lucruri în viaţă: să plantezi un arbore, să scrii o carte şi să ai un fiu. Pe fundalul cerului întotdeauna albastru, am plantat arbori pentru a susţine edificiul, am scris o carte, folosind culorile ca fraze şi am dat naştere unui spaţiu care va creşte”, descrie Novembre showroom-ul spaniol. Dacă ar fi să ne luăm doar după cuvinte, afirmaţia este egocentristă, iar ideea – destul de demodată. În acest caz, însă, realizarea este mai subtilă decât cuvântul. „Cerul” este imaginea (realizată din mozaic, bineînţeles) a unui desktop, cu toate icon-urile posibile pe el, „copacii” sunt volume simetrice şi simple, iar mesajul cromatic – o hartă eliptică pentru ceea ce arhitectul a numit “brainforrest”.

Novembre a realizat pentru Cappellini unele dintre cele mai spectaculoase piese de mobilier din colecţia producătorului: AND, o canapea în forma unei spirale uriaşe, S.O.S. (Sofa of Solitude, „o cuşcă într-un volum de pesimism negru, într-un arhipelag de singurătate în care folosirea spaţiului echivalează cu abuzul de putere”) şi ORG. Mai mult mesaje decât mobilier în sine, mai mult jocuri volumetrice decât schemă funcţională, aceste piese nu sunt create din dorinţa de a face design-ul mai bun sau de a-l face pe cel care-l foloseşte să se simtă mai confortabil. Sunt obiecte care transmit o poveste, un crez sau o constatare, şi pe care le putem folosi ca mijloace pentru a înţelege mai bine acea poveste.