Fiecare usa de hotel deschide o poveste
Hotelul pune o uşă (uneori prea subţire) între foarte intim şi privat. Cele două zone nu se văd, dar se bănuiesc între ele şi se hârâie de parcă n-ar şti care să se reverse peste cealaltă. Ştim cu toţii ce se întâmplă într-un hotel. Un proiectant experimentat face ca proiectul să fie gata repede şi corect. Tema ar putea să-i creeze mici probleme pe care însă le rezolvă, le pune imediat „la scară” şi am scăpat cu toţii de ele. Însă ajutorul unui tehnician bine ţinut În frâu poate satisface „aberaţiile” creatorului.
Când Ampelio Bucci s-a dus la Citroën să ofere consultanţă mărcii, bântuită de pericolul declinului, le-a cerut proiectanţilor, după câteva zile de discuţii, să recunoască dintr-un şir de imagini de prezentări de modă care creator este francez şi care italian. Nimeni nu a reuşit decât întâmplător să nimerească un răspuns. Oricum, indiferent dacă au înţeles sau nu mesajul, Citroën Picasso a spart piaţa.
Piaţa de astăzi vine cu “think local act global” în Târgu Mureş. Din 2004, de când a fost deschis Hotelul Concordia, se aude şi de locul acesta; turişti nu sunt, vin însă oameni de afaceri. Omul de afaceri doarme bucuros că e departe de casă sau supărat că e departe de casă. În nici una dintre variante „simţiţi-vă ca acasă” nu-l atrage, iar uneori chiar îl jigneşte. Propunerea „simţiţi-vă departe de casă” devine plauzibilă şi tentantă măcar prin necunoscută. „Ca acasă” e în toate marile oraşe, în lanţurile hoteliere unde înălţimea la care se montează întrerupătorul e reglementată într-un document din acelaşi sertar în care zace şi identitatea de marcă. Localizarea hotelurilor devine incertă, oferta previzibilă. Fiecare uşă deschide o poveste. Putem să spunem aceeaşi poveste de mai multe ori până când ascultătorul o învaţă pe dinafară şi ne taxează pentru cea mai mică abatere. Sau putem să spunem altele, al căror final nu-l ştim nici noi, dar îl găsim împreună cu ascultătorul. Un fel de „spune-mi că mă iubeşti“ sau „minte-mă frumos”. Putem defini profilul clientului: cravată, pantofi făcuţi, mănâncă paste, bagaj de dimensiuni medii, gelat… Dar în camera de hotel clientul nostru va fi de cele mai multe ori gol, sau aproape gol. Mi-e greu să fac profilul intimităţii astfel încât să-mi schimbe în vreun fel măcar o textură sau un material. Îl conduc atunci într-un loc unde nimic-ul e creator de spaţii mai largi, contaminate de mine cu o provocare subtilă, dar puternică. “Trebuie să avem măcar un tablou în fiecare cameră”. Ce nobilă răstitură! „Ciobănaşul“, „Car cu boi“ de Grigorescu şi „Flori“ de Luchian. Clienţii vor cere de fiecare dată altă cameră pentru a admira fiecare din cele trei biete „tablouri”. Am chemat doi artişti pe aceeaşi frecvenţă cu mine să expună fotografii. Am realizat că au înţeles exact la ce mă gândeam în momentul în care camerista a găsit într-o cameră închiriată de doi baptişti fotografiile aşezate cu faţa la perete. Hotelul era încă virgin fiind prima săptămână de exploatare şi cred că de aceea acceptaseră să doarmă în el…
Fiecare fotografie este o scenă dintr-o poveste; îţi dă o direcţie, dar sensul în care o iei e la alegere. Te orientează. Aşa cum busola nu duce oamenii la polul nord, nici fotografiile nu-ţi arată calea cea dreaptă – de urmat. Dar ele spun mai mult decât ne-am aştepta despre oameni şi lucruri în hotel. Poţi înota la suprafaţă cu condiţia să te scufunzi măcar o dată, să guşti puţin apa. Nu cred că există 0 fără + sau – . Dacă reuşeşti să treci de minus şi să intri puţin în intervalul cu plus, zero devine material. Poate că marketing-ul este o ştiinţă, dar cred că dacă pui în cuvinte ceva ce se vede, ceea ce e evident, eşuezi în pleonasm – de aceea, în restaurant nu sunt poze cu mâncăruri şi nici în camere cu oameni dormind. Cred despre clienţii hotelului că sunt inteligenţi, mai inteligenţi decât mine şi atunci sper să înţeleagă că-i respect. Îmi vine greu să găsesc cuvintele cu care să explic un demers al cărui scop a fost să traducă sau să înfăţişeze o viziune personală în legătură cu hotelul şi viaţa lui. Ca un foot-note al foot-note-ului. Adică: „sunt sigur că nu veţi înţelege ceea ce vă voi explica”. Mai este o problemă: totul ţi se pare îndeajuns de clar când lucrezi singur. Am lucrat singur şi libertatea mi-a lăsat prea multe străzi frumoase pe care m-am abătut de la traseu. Poate că nici n-am ajuns la destinaţie.