fbpx


White November igloo

FRAC, Orléans

În caz că aveaţi vreun dubiu sau gânduri răzleţe către Battlestar Galactica, FRAC, în cazul de faţă, se referă la fondurile regionale pentru artă contemporană – seva brută a unui proces început în urmă cu 30 de ani de către guvernul francez, într-un efort de a descentraliza finanţarea artei şi probabil a uniformiza calitatea peisajului cultural francez mai departe de periferiile marelui Paris. După o lungă perioadă de adunat resurse şi colecţii, o generaţie întreagă de centre FRAC stau să înmugurească pe tot cuprinsul Franţei, punând în lumină experimentele, inovaţiile şi realizările colecţionate din istoria arhitecturii franceze şi nu numai. Primul pe care îl disecăm aici este cel din Orléans, proiectat de duo-ul francezo-neo-zeelandez Jakob şi MacFarlane.

Text: Andrei Ivănescu
Foto: Nicolas Borel

Agitaţia Geometrică a proiectului se naşte din întâlnirea a două griduri urbane, disputându-şi autoritatea în mijlocul sitului, condiţie ce a determinat arhitecţii să urmărească întreg conceptul de „turbulenţă”.

Biroul, destul de activ în ultima vreme, vă poate suna cunoscut datorită cubului orange cu muşcături sferice, plasat în Lyon, sau Les Docks de Paris, clădirea de pe malul Senei cu parazitul lung, metalic şi verde praz – ambele intervenţii cu un impact vizual violent, purtătoare ale unei estetici tehno-organice puternic geometrizate, aparentă şi în proiectul de faţă. Clădirea veche era o fostă bază militară, care în 2006 găzduia seria de conferinţe ArchiLab, ocazie cu care este aleasă drept temă pentru competiţia ce avea să fie câştigată de J+MF. Noul centru de artă măsoară desfăşurat 3 300 mp şi este conceput a fi un semnal urban, atrăgând înăuntru francezi dornici de a se pune la curent cu starea arhitecturii experimentale din întreaga lume. Intervenţia se bazează pe o interpretare foarte directă a tectonicii, în sensul său geologic. Aşa cum în Olanda arhitecţii se dau peste cap să creeze relief artificial, suplinind lipsa lui pe filieră naturală, nu pare nimic neobişnuit ca într-o zonă atât de săracă în seisme ca Orleans, punctul de plecare al noului adăpost de artă contemporană să fie ideea de ciocnire tectonică.

În termeni de site-specific, probabil că, la Vaslui, Jakob şi MacFarlane nu ar fi câştigat concursul. Totuşi, aici, agitaţia geometrică a proiectului se naşte din întâlnirea a două griduri urbane, disputându-şi autoritatea taman în mijlocul sitului cu pricina, condiţie de plecare ce a determinat arhitecţii să urmărească întreg conceptul de „turbulenţă” – curtea în care este plasată clădirea este tratată ca o suprafaţă deformabilă din care se iţeşte, deloc timid, erupţia placată cu aluminiu. Întreaga structură a fost proiectată în jurul unui singur model 3d accesibil tuturor inginerilor şi constructorilor, cât şi grupului de artişti Electronic Shadow (Niziha Mestaoui şi Yacine Aït Kaci), care au acoperit parte din skin-ul clădirii cu LED-uri, transformând-o într-o faţadă media abstractizată, ca interfaţă dinamică între clădire şi mediul urban înconjurător – spectacolul de lumină poate fi informat de date ambientale sau programat direct de către diverşi artişti invitaţi. Suprafaţa frământată a FRAC-ului se deformează pentru a acomoda programele dinăuntru, după cum urmează: turnul cel mai înalt, dinspre stradă, conţine expoziţiile temporare şi spaţiile lor anexe, cel mic de lângă el conţine o galerie audio-vizuală, iar cel din spate, mai larg şi mai turtit, se deschide către curte cu spaţii de cafenea, shop şi lobby.

Există un punct de întâlnire între parazitul metalic şi clădirea veche, convertită şi ea în galerie, iar imaginile acelor interioare sunt atât de minimal convenţionale, încât s-ar zice că cineva a încurcat pozele. Până la urmă, turbulenţele nu au cum să fie definite decât într-o mare de normalitate. Fără un context îndeajuns de banal, încât erupţia formală a FRAC-ului să aibă detentă vizuală, astfel de arhitecturi ar putea fi considerate agresive şi monstruoase. Afirmaţia fiind valabilă şi pentru celelalte proiecte ale lor, spre norocul celor de la Jakob+MacFarlane, oraşele încă nu s-au umplut de astfel de clădiri-manifest. Acest tip de freeform brutal punctează momente cheie de întinerire a oraşelor ce altfel nu ar sta neapărat în avanpostul căutărilor arhitecturale – regionalizare, programe care cer semnale vizibile, înflorind odată cu economia ţărilor care investesc în experiment formal – or, din acest punct de vedere, clădirea de faţă este în sine reclama colecţiilor pe care le adăposteşte.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0