Fundația Pathé
Lumina, metafora creației din timpurile biblice şi loc al speculaţiei plastice şi filosofice, este elementul fondator al tehnicii arhitecturale şi al naraţiunii poetice ţesute de Renzo Piano pentru noul Muzeu al Cinematografului Mut, Fundaţia Jérôme-Seydoux Pathé, inaugurat la Paris în septembrie 2014. Pe o parcelă de teren îngustă şi ingrată, dar totodată un loc mitic al Parisului pentru istoria cinematografului şi protejată cu titlul de Monument istoric, Renzo Piano construieşte corpul acestei case a filmului imitând forma unei lanterne magice, obiectul tehnic prin excelenţă al modernităţii vizuale şi care a dus la invenţia filmului de către Fraţii Lumiere în 1895.
Clădirea poartă o dublă alegorie a luminii, ea conţine şi întruchipează o istorie a cinematografului, exploatând în acelaşi timp pe cât po-sibil lumina naturală, nucleu al filosofiei arhitecturii lui Piano. Minusculă şi retrasă de la stradă, aproape invizibilă trecătorului neatent, cupola ovoidă inserată de arhitect în interiorul vechii clădiri este surprinzătoare atât prin uşurinţa şi graţia cu care ocupă un spaţiu extrem de dificil între două clădiri deja existente cât şi prin supleţea cu care forma ei distorsionată ocupă un spaţiu rectangular, dându-i un sens fluid şi o prezenţă aproape aeriană. Încă din vremea când a lucrat cu Louis Kahn, în primii săi ani de carieră, Renzo Piano este preocupat de felul în care lumina structurează spaţiul.
Drept dovadă, muzeele pe care le-a construit sunt o exemplificare a variaţiilor posibile pornind de la principiul introducerii luminii naturale în spaţiul muzeal, cu toate dificultăţile acestei problematizări: pe de o parte, percepţia lucrărilor este ameliorată în lumină naturală, dar totodată aceasta este deosebit de periculoasă pentru conservarea lor. Menhil Foundation, Fundaţia Beyler de la Basel, Centrul Pompidou Paris, Kimbel Art Museum sunt variaţii ale luminii exploatate în sensul structurării unui spaţiu organic. Principiul lui Piano este simplu, captarea luminii dinspre nord şi dirijarea ei într-o construcţie uniformă, armonioasă, suferind cât mai puţine variaţii de intensitate. Acelaşi principiu este folosit şi la Fundaţia Jérôme-Seydoux Pathé, cel mai recent muzeu pe care l-a construit.
Din clădirea iniţială, vechiul teatru Gobelins construit de Alphonse Cousin în 1869 a păstrat doar faţada principală, decorată de Auguste Rodin cu două sculpturi alegorice: un cuplu elansat în ritm de dans, figura masculină a artei dramatice şi cea feminină a artei comice. Pe cinci etaje elansate cu o înălţime de 26 m – constrângere dată de imediata vecinătăţi – clădirea ovoid a lui Piano se ascunde în spatele faţadei vechi. O calotă în formă de coajă de ou păcăleşte savant lumina şi o aduce cu naturaleţe în spaţiile cele mai dificile. Ultimele două etaje, dedicate centrului de documentare, sunt scăldate în lumină naturală sub o cupolă de sticlă acoperită cu un filtru metalic compus din 7 000 de lamele, asemănătoare cu solzii unui peşte, variind între 30 şi 50 de perforaţii pe fiecare element şi orientate progresiv de la nord spre sud pentru a dirija o lumină cât mai uniformă.
Fiecare placă de sticlă a cupolei este turnată într-o formă unică, conservată pentru eventuale reparaţii, întreaga structură fiind susţinută pe un schelet din lemn ale cărui arcuri curbate amintesc de structura unei nave răsturnate. Etajele inferioare sunt oarbe, ele găzduind o sală de proiecţii şi două etaje de expoziţii, parchetate cu aceeaşi esenţă de lemn folosită la arcadele cupolei. Pereţii din ciment permit o dozare sobră şi uniformă a luminii artificiale, lipsită de impurităţile fluctuaţiilor meteo.
Din exterior, clădirea pare o cochilie opacă, prelungită în spate cu o grădină minusculă plantată cu mesteceni, care se deschide înspre o vecinătate îngustă. Spaţiul extrem de modest al grădinii este înnobilat prin curba calotei din metal perforat aparent, opacă pe timp de zi, dar iluminată noaptea precum o lanternă magică.