Golden Tulip. Franciza si arhitectura

Uneori, dacă nu întotdeauna, felul în care se fac afacerile se citeşte şi în felul în care arată o clădire. Nu cred forţată afirmaţia, atâta timp cât astăzi singurul etalon recunoscut e de esenţă pecuniară, iar calitatea locuirii e influenţată de cantitatea de EURO şi DOLARI pe mp construit.

Text: Luiza Zamora
Foto: Ana Blidaru

În cazul hotelului inaugurat anul acesta pe Calea Victoriei, felul în care a ales compania-mamă să îşi dezvolte afacerile pe teritoriul „satului planetar” a avut o oarecare influenşă şi asupra „învelişului exterior” al clădirii, aşa cum este cazul tuturor hotelurilor şi inn-urilor care stau sub marca Golden Tulip.

Companie olandeză înfiinţată încă de la începutul secolului trecut, Golden Tulip devine în deceniul şapte al aceluiaşi secol, prin asociere cu alte companii hoteliere, unul dintre cei mai importanţi operatori de servicii din industria de gen. Anii 70 îi aduc asocierea cu liniile aeriene regale olandeze şi, o dată cu aceasta, şi primele hoteluri în majoritatea destinaţiilor KLM. Trecerea graniţelor a însemnat formularea a două principii definitorii pentru dezvoltarea şi identitatea companiei. Primul este “International standards and local flavours”, un fel de mondializare a unor standarde în destinaţii-cheie cât se poate de variate, dar care ţin cont în acelaşi timp de specificul local. De aceea, nu există două hoteluri asemănătoare ca înfăţişare, ceea ce le uneşte fiind valorile companiei traduse în calitatea serviciilor. Al doilea principiu “European way of franchising” este în deplină concordanţă cu primul prin modalitatea de implementare a valorilor lanţului hotelier în combinaţie cu management-ul local. Câştigul acestui concept de franciză a fost într-o oarecare măsură aprofundarea diferenţelor culturale, de aici şi configuraţia estetică diferită a clădirilor.

La 100 de ani de la deschiderea primului hotel central în Olanda, în luna februarie a acestui an s-a inaugurat primul hotel Golden Tulip din România la intersecţia Căii Victoria cu bulevardul Dacia. Colţul, altădată plin cu pomi şi cărări de pământ bătătorit de paşi prea leneşi să ocolească, arată acum o clădire care echilibrează raportul de forţe între astăzi şi altădată în intersecţia optzecistă.

Clădirea, a cărei menire iniţială nu pare să fi fost cea de hotel, ci de business center, are zece niveluri cu 83 de camere şi toate facilităţile obişnuite pe care le oferă o astfel de destinaţie: centru de afaceri, sală de conferinţe, patru spaţii de întâlniri cu număr diferit de metri pătraţi şi o sală fitness. Parte din acestea vor fi gata în luna septembrie. Parterul este rezervat lobby-ului, recepţiei şi restaurantului, fără nici un fel de compartimentări. Mai mult, deschiderea către stradă e la fel de fluentă, ferestrele largi, de sus până jos, nu împiedică privirea să ajungă dincolo, poate doar parapetul îmbrăcat în granit ce delimitează terasa de trotuar. Accesul se face din ambele bulevarde, din Calea Victoriei mergând pe lângă o fostă fântână, printr-o uşă rotativă, accesoriu nelipsit oricărui hotel respectabil, şi din bulevardul Dacia prin terasa, care nu face rabat la plăcile de granit. Nu ştiu cât de comod şi liniştit e să iei micul dejun asistând la ritualul cazării, dar să priveşti pe geam agitaţia unui oraş în timp ce bei o cafea poate fi plăcut, chiar şi pentru un biznismen. Trecând din registrul senzorial în cel perceptiv, spaţiul deschis, fragmentat imaginar în funcţiuni diferite, se arată dominat de mobilierul restaurantului cu accent pe barul care ocupă întreaga latură de est. Panoul de sticlă cu autocolant roşu-brun din spatele acestuia este contrapunctul cromatic al unui spaţiu curat-alb. Corpurile de iluminat dreptunghiulare de deasupra barului punctează ordonat atmosfera de seară.

Recepţia înseamnă un desk simplu aflat în imediata apropiere a lifturilor cu nenumărate oglinzi în care te poţi număra de mai multe ori până să ajungi la etajul dorit. Drumul către oricare dintre camere este unul simplu, fără cotloane, un hol longitudinal luminat cu spoturi şi pardosit lamelar din care se intră în camerele cu două standarde de calitate a spaţiului. Foarte luminoase, datorită peretelui-fereastră transparent, pentru a nu fi total „depigmentate” mobilierul este de culoarea lemnului wenge cu un amănunt cromatic dat de pernele asezonate patului flancat de prelungi oglinzi. Punerea în abis o fac imaginile vechiului Bucureşti aflate între cele două oglinzi. Cheia întregului spaţiu o deţin ferestele, straniu de generoase pentru un hotel, aducând, poate, şi un alt standard intimităţii, iar cu puţin noroc istoria privitului pe geam se întâmplă de ambele părţi!

De cealaltă parte, adică din exterior, până să te loveşti cu privirea de lăptoasele perdele, te opreşti la parasolarele cu funcţie mai degrabă estetică pe faţada principală orientată către nord. Ele sunt dominanta estetică a unui volum corect articulat până la un punct, adică exact până acolo unde se termină misiunea lor, la etajul al optulea. Ultimile două niveluri, care rup ritmul deschiderilor largi de mai jos, par adăugate cu forţa acolo, jucând cu siguranţă în alt film decât restul clădirii, însă fiind „pe valul” noii maniere locale de a trata faţada cortină.

2005 înseamnă, atât pentru compania-mamă, cât şi pentru deţinătoarea locală de franciză, inaugurarea unei alte locaţii în Bucureşti, dar din categoria inn, totul urmând paşii unui plan destul de ambiţios care îşi propune deschiderea în cel mai apropiat viitor a încă zece hoteluri în ţară.