Henrieta Delavrancea-Gibory. Ipostaze
Și dacă am început în luna Martie să deschidem sertarele cu proiecte ce poartă amprente feminine, nu puteam să rămânem doar la suprafață. Am căutat mai adânc în arhive, am șters praful și am decis să aducem la lumină materiale semnate de arhitecte care au marcat spațiul românesc al secolului XX.
Henrieta Delavrancea-Gibory este unul dintre numele trecute pe primul rând. Poate pentru că este printre primele femei-arhitect din România, a patra care a absolvit Şcoala Superioară de Arhitectură din Bucureşti, în 1927. Poate datorită personalității puternice de arhitect cameleonic care glisa cu ușurință între contexte, funcțiuni, programe, scări, limbaje și curente diferite. Poate pentru că imaginea ei rămâne indisolubil legată de Balcicul romanticizat al anilor ’30, un tărâm exotic (românesc atunci) transformat aproape exclusiv în propriul laborator de arhitectură.
Poate datorită carierei prolifice, extinse de-a lungul a 60 de ani. Poate pentru că în urma ei a rămas una dintre cele mai consistente arhive de arhitectură românescă. Arhivă căruia Horia Bernea i-a înțeles importanța și, în anii ’90, în calitate de proaspăt director al Muzeului Țăranului Român, a recuperat-o din podul casei ei de pe strada Mihai Eminescu, din București.
Motivele sunt nenumărate, de la cele mai la evidente la cele mai subtile. Cert este că din miile de planșe, schițe, fotografii și gânduri, dincolo de proiecte, se conturează imaginea unui personaj aparte. În anii 1930, Henrieta Delavrancea este protagonista încercărilor de sinteză între modernitate și tradiție. Ea accelerează pasul în ritmul dinamic specific scenei occidentale a modernismului, dar rămâne ancorată în contextul în care situează. Fie că vorbim de efervescentul București interbelic, de sate tihnite sau de Balcicul unde timpul părea că stă în loc. Henrieta își alinia abil clădirile la bulevardele noii epoci care impunea arhitecturii viteza și modul de funcționare ale automobilului.
La fel de firesc străpungea coastele alb-stâncoase ale țărmului Mării Negre cu vilele sale moderniste, marcate cu amprenta vernaculară a locului. Interfața între nou și preexistent o construiește cu orizontale puternice întretăiate vertical de pilaștri, volume defragmentate suprapuse în console, cu decor epurat, referințe interpretate și reproduse simplificat.
Toate acestea sunt doar câteva dintre multiplele fațete ale personalității sale complexe, care merită descoperite rând pe rând.
Urmărește și campania noastră Luna Arhitectelor, desfășurată pe Instagram.