Horrortodoxia

… pentru noi, este horrortodoxia (2)…

Micul sau mititelul este un fel de cârnat din carne tocată, savant compus din carne de vită, oaie şi mirodenii, pe care doar forţele de coeziune internă le ţin împreună, nici o membrană neînvelind acest amestec. Tradiţia locală susţine că apariţia micului ţine de accidental, lipsa din dotare a maţului de cârnat conducând un oarecare comerciant devenit legendar la această soluţie de compromis, devenită simbol naţional. Deşi aceste lucruri sunt îndeobşte cunoscute, am ţinut să le amintesc pentru a dovedi că le ştiu şi eu, bineînţeles, dar şi pentru a sugera că acolo unde accidentalul fără piele devine simbol naţional, fie el şi numai gastronomic, orice este posibil.

Anul acesta, Paştele a fost sărbătorit pe 1 mai, zi tradiţională de ieşit la mici a românilor. Deşi mielul este capul de afiş gastronomic al perioadei, mă tem că anul acesta o concurenţă acerbă îi va fi fost făcută de către respectivii mititei despre care vorbeam şi mai sus. Lăsând asta la o parte, să ne amintim că Paştele este totuşi o sărbătoare religioasă, cea mai importantă a calendarului creştin, ea rememorând Învierea Domnului. Fiind o sărbătoare religioasă, ea se celebrează la biserică din câte ştiu eu, dacă pot pentru ca să numesc astfel locurile în care, mai nou, oamenii se adună pentru asemenea de lucruri. Ca să nu vă surprindă prea tare aceste vorbe, am să spun oblu că mă îndoiesc foarte tare că apelativul de Casă a Domnului e legitim pentru orice construcţie dotată cu cruce pe acoperiş, iconostas sculptat şi icoane decupate din reviste. Doar dacă Domnul e dispus să locuiască în decoruri desprinse parcă din emisiunile cu manele, ceea ce l-ar transforma într-un Deus Kitschosus, lucru pe care eu refuz să îl accept. Departe de mine dorinţa de a stârni vreo polemică de natură confesională cu reprezentanţii cultului oficial, legată de legitimitatea vreunei biserici sau a alteia, perspectiva din care mă manifest fiind una strict estetică. Ştim cu toţii foarte bine dificultăţile prin care Biserica Ortodoxă le-a avut de îndurat în regimul anterior, în care practica religioasă era cel mult tolerată, acceptată periferic, sottovoce, într-o atmosferă de ateism şi inepţie oficială. Biserici demolate sau mutate de pe altarele fireşti, preoţi arestaţi, oameni persecutaţi pentru refuzul negării credinţei sunt numai câteva dintre încercările la care credincioşii au fost supuşi. O dată însă cu schimbarea registrului politic, lucrurile păreau că încep să revină în dimensiunile lor fireşti. Conferinţe şi întâlniri, dezbateri pe teme religioase, concursuri pentru edificări de noi biserici, soboare de preoţi la întâlnirile oficiale, sanctificări şi regrete pentru trecut au început să ocupe o bună parte din spaţiul public. Religia începuse să-şi revendice locul firesc în existenţa unei naţiuni. Desigur, această normalizare, pe care insist să o numesc astfel, cu toate exagerările şi nuanţele discutabile de rigoare, a adus în prim-plan problema spaţiului de manifestare a credinţei. În România, biserici se construiseră prea puţine în ultimii cincizeci de ani, în condiţiile unei creşteri importante a populaţiei şi ale unei urbanizării masive. Ne-am trezit astfel la începutul anilor nouăzeci cu un deficit real de lăcaşuri de cult, cartiere şi zone întregi fiind complet lipsite de spaţiile credinţei. Cum entuziasmul nu ne-a lipsit însă niciodată, am pornit, popor născut creştin, nu?, la construcţia cu maximă dezinvoltură a cât mai multe biserici, oricum şi peste tot. Acest elan, care nu ne-a părăsit încă, a ştiut dintru început să combine nevoi reale cu necesităţi inventate, credinţa autentică cu obsesii personale şi orgolii greu de înţeles. Nu ne este însă dat nouă să judecăm aceste lucruri, ci poate doar să ne interogăm asupra aspectului pe care aceste construcţii au ajuns să îl aibă. Acuma, rezultatele sinistre ale acestui efort constructiv sunt relativ fireşti dacă încercăm să considerăm lucrurile într-o minimă perspectivă istorică. Ar fi fost de domeniul miracolului să mai ştim să construim biserici după atâţia ani de abstinenţă, mai ales că sunt voci care plasează începutul dezastrului în arhitectura religioasă mult înaintea preluării puterii de către comunişti. Ar fi fost iarăşi de domeniul fantasticului ca bisericile să arate civilizat, când majoritatea copleşitoare a restului arhitecturii pune la grea încercare orice minte normală, şi ar fi fost cel puţin surprinzător ca profundul analfabetism în materie de arhitectură religioasă al clerului (girant al respectivelor construcţii) să conducă la altceva. Câtă vreme în biserici avem spoturi, carpete, reproduceri după „Cina cea de taină” a lui Leonardo da Vinci, culori electrice pe iconostase sculptate grobian, sfinţi cu chipurile ctitorilor sau ale preoţilor parohi şi multe alte asemenea aberaţii, practic nu avem de ce să ne mai mirăm. De ce să ne mirăm adică că şi aspectul lor exterior îmbină ironia involuntară cu grosolănia şi stupiditatea. Că adică că aproape nu există în România biserici noi care să nu poarte marca k, iar ceea ce vedeţi în succinta ilustrare a acestui articol reprezintă infimul mic al productivităţii ortodoxe contemporane. Situaţia reală este infinit mai gravă. Desigur, nu doar bisericile ortodoxe au de suferit de pe urma liberalizării construcţiei de lăcaşuri de cult, toate confesiunile fiind în egală măsură vizitate de duhul oligofren al prostmodernităţii tradiţionale, dacă aş putea numi astfel noile tendinţe în arhitectura bisericească.

Lipsa spaţiului şi a nervilor mă obligă să mă opresc deocamdată aici, fără a fi atins totuşi multe dintre punctele ce trebuie discutate în această problematică problemă, cum ar fi influenţele istorice ale noilor modele de biserici, scara şi dimensiunile acestora, adecvarea materialelor şi a decoraţiei, alegerea locurilor de construcţie şi aşa mai departe. Poate că ar trebui, de asemenea, formulate şi căutate răspunsuri la câteva întrebări, unele concrete, gen: Cine îşi dă girul pentru aceste biserici? Cine face proiectele? Cine le aprobă? Cine finanţează aceste construcţii? Cine şi cum gestionează respectivele finanţe? Dar şi altele, mai puţin imediate, mai puţin evidente, dar la fel de importante şi grave ca: De ce se invocă sărăcia materială pentru a justifica mizeria spirituală? Unde s-a pierdut măsura, simţul proporţiilor, buna cuviinţă în folosirea materialelor? De ce lipseşte smerenia celor mai multe dintre biserici? Până când vom mai accepta oroarea în virtutea stupidei justificări că ceva e mai mult decât nimic? De ce să ne mai facem cruci grăbite pe stradă sau în autobuz în faţa unor biserici care sunt o jignire la adresa a tot ceea ce ar trebui să reprezinte ele? Dar, dacă tot nu putem să recunoaştem că am fost securişti, de ce am recunoaşte că suntem cretini, nu? Mai bine mergem înainte aşa, până când ne va fi ruşine să mai deschidem ochii şi scârbă până şi de aerul pe care îl respirăm. Deşi nu-mi place să o spun, e limpede că mai mult decât oricare alta, arhitectura religioasă e încă departe de a găsi ieşirea din labirint. Necerându-mi în continuare scuze eventualilor jigniţi de vorbele mele ireverenţioase, dar întorcându-le şi celălalt obraz, îmi rezerv dreptul şi datoria de a mai reveni la acest subiect demn de o adevărată monografie marca k. Tuturor celorlalţi, însă, le urez, pe bune, Hristos a Înviat!