Hotel Cişmigiu
Simbol al Bucureştilor, pentru cei vechi şi noi, celebru prin poziţionarea de excepţie şi înfăţişarea monumentală, prin viaţa boemă pe care a găzduit-o şi prin inspiraţia pe care a oferit-o unui cântec fredonat recent de tineri, Hotelul Cişmigiu a primit o nouă şansă după o perioadă de existenţă tumultuoasă: compania spaniolă Hercesa a finalizat lucrările mult-aşteptate de restaurare/ reconstrucţie, criticate de unii, apreciate de alţii, dar care, până la urmă, demonstrează că o investiţie privată de asemenea anvergură, direcţionată înspre recuperarea unei clădiri situate într-o zonă protejată, poate produce soluţii de calitate şi în România.
Începuturile clădirii se leagă de numele inginerului Nicolae Pissiota, cel care în anul 1912 obţinea autorizaţia de construire a unui hotel, denumit Pissiota Palace Hotel, pe o parcelă de teren pe care o deţinea la intersecţia bulevardului Elisabeta cu strada Brezoianu. Realizată după planurile arhitectului Arghir Culina, cel căruia Bucureştii îi datorează unele dintre cele mai renumite hoteluri (Capitol, Opera, Union, Negoiu, Ambasador etc.), clădirea se dezvoltă pe şase niveluri: parter şi mezanin, cu funcţiuni publice, preponderent comerciale, la care se adaugă trei etaje şi mansardă, toate având funcţiuni de cazare.
Amplasarea pe una dintre cele mai noi artere ale capitalei, care urmează principiile dezvoltărilor urbane de tip haussmanian, definite prin fronturi unitare continue şi un grad maxim de ocupare a parcelelor, oferă noului hotel caracterul unui volum masiv şi compact, prevăzut cu o amplă curte de lumină. Construit într-o epocă în care modernizarea societăţii româneşti era exprimată prin mijloace dintre cele mai diverse, inclusiv în arhitectură, faţadele imobilului se inspiră din stilistica eclectismului academic francez de secol XVIII, atât de specifică marilor bulevarde pariziene. Monumentalitatea neostentativă a exterioarelor era completată, probabil, la origine, de eleganţa şi rafinamentul spaţiilor interioare publice, despre care doar accesul şi holul hotelului mai puteau oferi o idee, restul încăperilor fiind remodelate şi degradate irecuperabil odată cu trecerea timpului şi în urma modificărilor suferite din punct de vedere funcţional. Astfel, în perioada 1916-1918, hotelul se transformă în Centrul pentru Răniţii Războiului, în 1920 se deschid la parter o serie de noi spaţii, printre care şi Cinematograful Palace, în 1941 apare aici faimoasa Berărie Gambrinus, care continua tradiţia de peste 40 de ani a berăriei lui Caragiale, amplasată iniţial pe strada Ion Câmpineanu, iar în 1944 bombardamentele îi distrug acoperişul, refăcut ulterior, dar fără frumoasele cupole specifice stilului în care a fost construit. Instaurarea regimului comunist îşi va pune inevitabil amprenta nefastă şi asupra acestei clădiri. Hotelul este naţionalizat, denumirea i se schimbă iniţial în 6 Martie, apoi în Cişmigiu, iar în anii 1980 este închis. Un deceniu mai târziu, îşi va deschide din nou porţile, însă, de această dată, locatarii nu vor mai fi turiştii, ci studenţii Academiei de Teatru şi Film.
Lipsa totală de interes pentru întreţinere şi reparaţii, iar apoi degradările din ce în ce mai avansate au adus în cele din urmă această clădire emblematică a capitalei într-o stare de colaps. Expertiza elementelor structurale, realizată la cererea Hercesa, proprietar al clădirii începând cu anul 2004, a demonstrat că singura soluţie viabilă este o intervenţie de fasadizare, prin care urmau să se păstreze şi să se restaureze doar faţadele principale, în spatele cărora să-şi facă apariţia un nou volum, respectând funcţiunile anterioare. Clădirea adăposteşte acum noul Hotel Cişmigiu, amenajat la standarde de 4 stele, Institutul „Cervantes”, Librăria Humanitas şi, în curând, o nouă berărie care să aducă aminte de celebrul Gambrinus.
Mai multe despre proiectul tehnic am invitat-o să ne povestească pe arhitecta Elena Saricu.
Proiectul de reabilitare a fostului Hotel Cişmigiu include întregul proces necesar punerii în funcţiune a actualei clădiri, de la proiectarea elementelor de susţinere a faţadelor istorice protejate până la echiparea şi amenajarea interioarelor hotelului şi ale Institutului Cervantes. Procesul adaptării structurii şi a spaţiului la reconversia funcţională şi, implicit, la implementarea unor echipamente şi instalaţii care definesc confortul contemporan, precum şi procesul restaurării faţadelor au fost de asemenea etape necesare pentru „întinerirea” clădirii şi a contextului urban în care aceasta se înscrie.
Golirea clădirii din spatele faţadelor a permis obţinerea unui spaţiu liber odată depăşită geometria restrictivă a pereţilor portanţi, aceasta fiind substituită de o reţea tridimensională de stâlpi şi grinzi care oferă noilor interioare flexibilitate spaţială, cerinţă a promotorului, şi, implicit, versatilitate funcţională. Astfel, a fost posibil să se implementeze în clădire funcţiuni multiple şi diverse: o parcare subterană de care clădirea nu beneficia înainte, un hotel cu 60 de apartamente, spaţii comerciale, culturale şi pentru uz docent şi administrativ.
Din motive de ordin administrativ, dar mai ales tehnic, a fost nevoie să se studieze un sistem constructiv inovator şi îndrăzneţ care să poată susţine faţadele istorice de la interior (în timpul reconstrucţiei din spatele acestora), îndeplinind cerinţele legale de protecţie contra seismelor, dar fără să ocupe domeniul public – respectiv trotuarele şi străzile învecinate. Acest sistem s-a bazat pe utilizarea unor elemente din structura definitivă a clădirii care ofereau rezistenţa necesară, permiţând de asemenea o execuţie mai rapidă şi mai economică. Reţeaua de stâlpi şi grinzi care consolidează faţadele (şi participă în acelaşi timp la definirea cadrelor structurale definitive) este executată parţial „îngropat” la interiorul faţadei şi se uneşte cu o primă linie de stâlpi din beton armat, auxiliari, de înălţimea întregii clădiri, printr-o tramă metalică, recuperabilă integral. Cu această primă travee încheiată, se ridică restul stâlpilor, etaj cu etaj, şi se execută fiecare placă, în timp ce, în paralel, se demontează structura metalică, iar, în final, stâlpii auxiliari. Procesul de restaurare se completează cu execuţia acoperişului, incluzând şi cupolele originale, demontate în timpul celui de-al Doilea Război Mondial când şarpanta originală a fost înlocuită de o structură din beton armat. Învelitoarea a fost realizată cu piese de tablă de tip solz, evocând aspectul învelitorii originale.
Recepţia Hotelului Cişmigiu este astăzi într-o extindere a holului principal în care se desfăşoară scara către mezanin. Acest spaţiu, dominat de prezenţa scării metalice suspendate, păstrează geometria şi decoraţiunile de odinioară; prin transparenţa uşilor de sticlă este prezentă în hol poarta monumentală de fier forjat, pusă în valoare de caracterul modern şi confortabil al amenajării interioare.