Hotelul, misterele si ardelenii

Hotelul Reghina Blue din Timişoara oferă perspectivă asupra unei zone rezidenţiale low density cât se poate de paşnice. Din dorinţa de a nu afecta caracterul peisajului, Reghina întoarce către stradă un volum simplu, orizontal şi zugrăvit în albastru eteric. În spate îşi organizează industria de servicii, după formula blândă şi tradiţională a incintei, în jurul unei oaze peisagere menite să susţină atmosfera de calm şi meditaţie anti-citadină, anti-obscurantistă şi antidepresivă pe care o inspiră şi respiră tot hotelul.

Text: Silvia Gugu
Foto: Arpad Zachi, Ovidiu Micsa

În general, în mintea mea cuvântul hotel face instantaneu sinapsă cu romanele poliţiste ale Agathei Christie, cu anturajele sofisticate din Bucureştiul lui Clody Berthola, cu anonimii şi misterioşii din „Hotel Lobby”-ul lui Kracauer, şi, în ultimă instanţă, cu o comedie sadică a lui Tarantino. Se mai asociază şi cu duplicitatea acceselor, cel principal şi maiestuos cu covor roşu şi muzică de cameră, cel secundar şi dosnic cu funcţionari îmbrăcaţi invariabil în costume gri, care zilnic urcă bloc în liftul metalic şi se distribuie conştiincioşi la fiecare etaj, repetând cu ochii goi formula „La revedere. O zi bună!”

Ca program, hotelul e cu greu rivalizat de altă funcţiune în materie de complexitate; iar această complexitate de mecanism gigantic, perfect indiferent la toate dramele pasagere dinăuntrul lui, e de natură să ridice părul măciucă şi să stimuleze imaginaţiile complicate.

Cu atât mai perfidă şi mai bestială mi se pare maşinăria de hotel atunci când converteşte o casă veche de prin centrul istoric cu faţade prietenoase şi aparent inofensive, mimând personalizarea, intimitatea, trăirea „ca acasă”. Hotelul Concordia din Târgu Mureş, prezentat într-un număr anterior, speculează cu sadism fractura între arhitectura blajină a casei convertite şi caracterul alienant al locuirii în hotel, îmbuibat de design, servicii şi imagini Zoltania care transmit un grad de „inocenţă” comparabil cu fotografiile lui Mapplethorpe.

În mod cu totul paradoxal, hotelul Reghina Blue, pe care-l prezentăm acum, aici, sub ochii cititorilor, îmi blochează toate sinapsele enumerate mai sus, iniţiind o categorie aparte de hotel urban în care nici Agatha Christie, nici Kracauer, şi nici măcar Tarantino n-ar fi tentaţi de subiecte randate în tentă obscură şi misterioasă. Amplasat într-o zonă rezidenţială răsfirată, înroşită de şarpante, hotelul n-are prilejul de a se adresa unui context urban, în sensul uzual al cuvântului, respectiv dens, dur şi vertical, ci unui peisaj cvasi-rural, de târguşor paşnic, în care lumea încă se adună duminica la biserică şi-şi dă bună-ziua privindu-se în ochi şi trăgându-se de şireturi. La astfel de context se poate potrivi încă modestia hanului, dar necesităţile beneficiarului impuneau, dimpotrivă, un hotel de dimensiuni cât mai generoase. Astfel se născu Reghina Blue, de proporţie cuminte către stradă şi cu mari desfăşurări de forţe în spatele frontului, un ansamblu amplu, dar fragmentat deliberat prin bunăvoinţa arhitectului faţă de ţesutul existent. Corpurile casei şi tratarea peisageră formulează eliptic, dar coerent, o incintă, în care grădina de inspiraţie japoneză şi piscina europeană contribuie cu cele două oglinzi de apă – element natural destabilizant, dizolvant şi relaxant – la înlăturarea eventualelor reminiscenţe de tensiuni citadine. Îmbinarea de materiale naturale texturează puternic ambianţa, ceea ce din nou stimulează simţurile în defavoarea raţiunii, transformând intenţiile în instincte. Un luminator care secţionează hotelul pe toată înălţimea lui, după două curbe dezinvolte, aduce lumină solară asupra presupuselor mistere, înlăturând toate suspiciunile. O atmosferă nu atât celestă, cât marină înfăşoară ansamblul (poate datorită culorii), făcându-te să jinduieşti la poziţia obtuză de zăcător în chaise-longue, cu pete de oranjadă prelinse pe tricou.

Astfel, în pofida unui ger câinos de paisprezece grade sub zero bătute pe muchie şi a nămeţilor care scrâşneau agresiv sub picior, incursiunea mea la Reghina Blue din Timişoara s-a sedimentat în senzaţii estivale, cu mireasmă de litoral şi adieri gentile, confuzie pe care nu reuşesc s-o înlătur sub nici o formă şi care, de altfel, îmi face mare plăcere.

M-aş opri aici cu consideraţiile personale despre Reghina; e dificil să suprapui un modest comentariu peste discursul elaborat pe care autorii – pe cât de buni practicieni, pe-atât şi teoreticieni – l-au învestit în proiect. Din arsenalul conceptual al arhitecturii Reghinei arhitectul Ioan Andreescu menţiona relaţiile cu elementele primordiale (apă, aer, foc, pământ), ceea ce intuiţia mea naiv-feminină a mirosit la nivelul unei percepţii senzoriale. Aş lăsa şi tratarea acestui subiect la acelaşi nivel, al descrierii intuitive, pentru a nu declina competenţe teoretice care n-ar face decât să stea în umbra explicaţiilor furnizate direct de către autorii hotelului.