Imagine, de la imaginar

Mii de ani, imaginea frumoasă a fost regină în artele vizuale. Templul grecesc era gândit să ofere o imagine armonioasă de la orice distanţă. Imagini cu Ramses al III-lea zdrobindu-i pe hittiţi acopereau adevărul unor lupte nedecise, portretele verginei Marii impresionau şi poate au făcut lumea mai bună, scenografia de la Teatro Olimpico recrea imaginea oraşului. Au existat şi forme de estetică a urâtului, care, utilizând comicul, au adăugat contemplaţiei puţină excitaţie.

Pentru că şi imaginile descriptive ori narative pot fi echivoce, istoricii de artă găseau ce să interpreteze şi la această artă ne-revoluţionată. Şi toată lumea era mulţumită. Odată cu modernitatea însă, au venit atacurile disidenţei, care acuza imaginile frumoase că doar produceau o pasivă plăcere vizuală, fără să mai transmită nimic. Artiştii erau tot mai neliniştiţi. Mai întâi s-au unit câţiva rebeli în Salonul Renegaţilor, apoi ofensivele s-au succedat. Au trecut pe la pisoarul lui Duchamp, o provocare la adresa „artei retinale” burgheze, apoi pe la arhitectura minimalistă, convinsă că “less is more”. Mai târziu, Andy Warhol crea imagini ostentativ prozaice, în care sărăcia obiectelor prezentate ascundea o critică şi o poetică complice doar cu unii connaisseuri. În fine, protestele anti pretty-pretty au culminat cu arta şi arhitectura conceptuală.

După ce conceptualismul lui Eisenman a eşuat în a pulveriza imaginea în favoarea ideii şi a condamna emoţia ingenuă în favoarea efortului intelectual, a prins a se impune din nou imaginea. Până la sfârşitul mileniului a revenit în forţă, eclatantă, sugestivă, cu impact imediat, fără a solicita efort din partea privitorilor. Era explicită, era autoreferenţială şi pe cât era de inocentă, de tânără şi nonşalantă, pe atât era de puternică. Susţinută de profesionişti ai comunicării şi omniprezentă, a veştejit cuvântul. A biruit literatura, critica, hermeneutica, a înlocuit bucuria cunoaşterii cu comoditatea informaţiei livrate instantaneu, a înlocuit problematizările cu şocul emoţional, experienţa estetică cu percepţia vizuală şi exigenţa cu suficienţa. Publicul a fost din nou mulţumit. Ceea ce, în sine, nu e lucru puţin.

Sigur că recunoaştem importanţa imaginii în artele vizuale. Ea produce impactul nostru cu opera care, printr-o anumită alchimie a liniilor, culorilor, luminii, volumului şi suprafeţelor, determină prima impresie, cel mai adesea hotărâtoare. Dar asociat acestei aparenţe, mai există ceva care stârneşte reacţia estetică: este intuiţia că în spatele vizualului se află o poveste, un imaginar. Ceea ce au în comun o amforă grecească, Feldkapelle a lui Zumthor, o frescă de Fra Angelico, conservele lui Warhol sau o podoabă vikingă este chemarea lor de a le pătrunde dincolo de stratul superficial al formelor. Şi abia atunci când aflăm acolo înţelesuri, ştim că aceea e într-adevăr operă de artă. De fapt, când un produs face efortul să ni se prezinte drept creaţie artistică, iar noi simţim că ne aflăm în prezenţa ei, atunci aceea este creaţie artistică. Înainte vreme urma şi argumentaţia. Acum asta interesează pe foarte puţini.

Generaţiile mai vechi supravieţuiesc noii domnii a vizualităţii cu capul plecat. Dar îi îngrijorează exilul semnificaţiilor, fără de care arta îşi pierde nimbul de nobleţe. Se tem de prevalenţa formei asupra valorii şi de retorica imaginilor despre valori. Sigur că în faţa unei imagini de artă sau arhitectură, fiecare paşnic cetăţean are dreptul să se oprească unde poate el, între percepţia vizuală şi receptarea estetică. Cetăţeanul da, dar arhitectul contemplator nu, pentru că cea care decide asupra valorii este competenţa. Ea îl ajută să depăşească inevitabilul grad de opacitate al formei şi să controleze pânza inefabilă a imaginarului propriu, generatoare de subiectivism. În fine, reprezentarea prin proiect fiind imaginea unei intenţii, deci o imagerie, poate fi dezvăluită prin efortul conjugat al competenţei cu imaginaţia şi cu starea de orientare necesară investigaţiilor. Apoi ele se întrepătrund, moment de moment, cu plăcerea descoperirilor.De inflaţia de reprezentări autosuficiente, dincolo de care nu se află nimic, se mai tem generaţiile vechi. Imaginea valorii se poate numi prestigiu. Şi de falsele prestigii se tem ele, generaţiile vechi. Şi nu de subiectivismul receptării se tem, ci de derizoriul ei.

Tot imagerii sunt şi reprezentările fotografice ale unei realizări arhitecturale. Ele sunt filtrate de subiectivismul fotografului, el însuşi un artist. Fotograful e legitimat să manipuleze realitatea, pentru a obţine expresivitate, „căci simpla realitate spune prea puţin despre realitate”. Nici măcar de posibilele mistificări ale fotografiei nu avem a ne teme decât pentru studenţii noştri, cei lesne căzători în capcanele pozelor iscusite. Ele sunt precum Lorelei pentru tinerii care vâslesc prin publicaţii, fără să le pese că în adâncuri se află lumea sensurilor. Se lasă seduşi de imaginea unui obiect fotogenic, de regulă geometric şi laconic, dar le scapă celelalte dimensiuni ale arhitecturii, care se lasă greu surprinse de obiectiv. Şi dacă totuşi o fotografie surprinde, să zicem, valoarea socială a unei arhitecturi, de regulă ea spune prea puţin despre materiale, lumini, spaţialitate. Şi studenţii dau repede pagina. Uneori poate că au dreptate când se mulţumesc cu imaginea şi nu găsesc niciun rost să mai caute în ea adevărul. Ei greşesc doar când o iau drept adevăr.

Despre scenografie ca arhitectură a unui altfel de imaginar, poate altădată.

Articol publicat în igloo #201 / aprilie-mai 2021 / Scenografie şi arhitectură