În haine noi

Într-un Bucureşti aglomerat, frământat, nervos, oglindit în suprafeţele unor uriaşe clădiri strălucitoare, într-un oraş invadat de publicitate şi de culoare, în care, în mod paradoxal, verdele abia îşi mai găseşte locul, te şochează să (re)descoperi liniştea şi închiderea în sine a unui cartier precum cel al Cotrocenilor.

Text: Viorica Buică
Foto: Şerban Bonciocat

Dincolo de Academia Militară, trecând de cochetul părculeţ Romniceanu, se întinde un cartier care stă departe de tumultul nevrotic al oraşului propriu-zis şi care, prin arhitectură şi atmosferă, trimite către vremuri apuse. O elegantă vilă interbelică, cu linii sigure şi pregnante, păzeşte parcă intrarea în această „oază”.

Avem de-a face cu o reamenajare semnată de arhitecţii de la Graphic Studio, deja reputaţi „mânuitori” ai patrimoniului construit al capitalei, un domeniu dificil şi destul de controversat.

Poate şi admiraţia – uneori exagerată – pentru moştenirea arhitecturală interbelică, dar cu siguranţă şi neprofesionalismul în abordare, au făcut ca multe intervenţii de acest gen să fie foarte criticate, considerându-se că valoarea iniţială a clădirii a fost diminuată. În acest caz, îndrăznesc să afirm că situaţia stă tocmai invers. Clădirea din 1936, mai degrabă eclectică, cu puternice accente moderniste decât modernistă în adevăratul sens al cuvântului, s-a văzut potenţată şi pusă în valoare prin intervenţii atent urmărite: rotunjimile volumetriei au fost accentuate, mărind impactul clădirii la nivel local, geometriile faţadei au fost de asemenea subliniate, eliminându-se orice formă de ornament exterior, iar lumina a fost lăsată să pătrundă generos la interior prin cultivarea sistematică a transparenţei.

A rezultat o casă impunătoare, de o eleganţă albă, o construcţie care reuşeşte să comunice maximal cu peisajul ce o înconjoară. Dacă faţada de la stradă, pe unde se şi intră în casă, este mai sobră şi cultivă linia dreaptă, latura dinspre parc îşi permite jocuri structurale, punând în evidenţă terase şi decroşuri care în zilele însorite dau un farmec aparte locuinţei.

Exteriorul a fost doar epurat, ajungându-se parcă la esenţa reală a modernismului (ce-i drept cu o aură foarte actuală). La interior însă situaţia s-a dovedit a fi mult mai complicată. Compartimentările erau adeseori meschine, iar amplasarea scării de numai 1,70 x 2,35 metri în plan în imediata vecinătate a uşii de acces făcea aproape imposibilă inducerea unei senzaţii de spaţialitate. În condiţiile în care nu se puteau opera modificări majore de structură, soluţia au reprezentat-o în primul rând materialele. „Zgârcenia” iniţială a scării a dispărut ca prin farmec sub efectul transparenţelor: obiectul nou conceput, din sticlă şi metal, flancat de un spalier pe toată înălţimea casei, a devenit punctul central al locuinţei, un mic spectacol al reflexiilor.

Deşi abruptă şi parcă plutind în spaţiul decupat chiar în inima construcţiei, scara îţi dezvăluie inteligent „compoziţia” locuinţei: garajul şi încăperile de la demisol, dormitorul spaţios de la etaj spre care te îndreaptă peretele translucid din panouri de onix, mansarda extrem de luminoasă şi coverta de unde poţi contempla viaţa molcomă a acoperişurilor vecine.

Interiorul a fost re-conceput pentru a comunica permanent cu exteriorul, în special cu peisajul micului parc: spaţii largi vitrate, unghiuri prielnice, transparenţe etc. Astfel, tocmai modul în care se lasă permanent modelată de lumină conferă individualitate locuinţei.

Locuinţa de pe strada Romniceanu, cu silueta ei graţioasă, deşi puternică, este un spaţiu al unei locuiri bucuroase, deschise, un spectacol al luminii.