În jurul scării…

„Marile idei provin din micile detalii ale vieţii.” (Alvar Aalto)

Text: Viorica Buică
Foto: Şerban Bonciocat

„Casa în care locuiesc nu este un imobil impersonal în care oamenii domiciliază cu sentimentul provizoratului, aduşi de împrejurări fortuite. Nu cunosc familii care să fi renunţat de bunăvoie la această locuinţă.” Este mărturia – apărută în fermecătoarea carte „Povestea caselor” – unui locuitor al imobilului interbelic Petraşincu, situat în apropierea Cişmigiului. Şi nu este singurul care vorbeşte astfel despre locuinţele colective interbelice…

Cum reuşesc aceste clădiri să le ofere proprietarilor un autentic sentiment al locuirii? De ce întoarcerea acasă este mai aproape de acea întoarcere la sine, de acea regăsire a unei identităţi temporar ameninţate de zgomotul obositor al oraşului? Dincolo de confortul propriu-zis al apartamentelor, de cele mai multe ori generoase cu spaţiul şi cu lumina, spaţiile comune par o prelungire a intimităţii locuinţei. Nu sunt tratate cu răceala strict funcţionalistă ce caracterizează sutele de blocuri comuniste.

În perioada interbelică, modernismul „maşinii de locuit” nu s-a materializat în formele sale radicale dezolante. Arhitecţii români, care şi-au construit propriul discurs, mai diluat şi mai estetizant, au acordat o atenţie ridicată spaţiilor de tranziţie, dar şi de socializare ale imobilelor. Intrarea şi, mai ales, scara interioară, „coloană vertebrală” a clădirii, sunt concepute în acord cu atmosfera generală a clădirii şi adeseori dovedesc ingeniozitate şi dezinvoltură stilistică. Sunt spaţii dinamice, incitante, care atrag imediat privirea dacă vii din afară şi care te pot încă surprinde dacă eşti un vechi locatar.

Aş aminti câteva clădiri…

Celebrul imobil Bazaltin al arhitectului Marcel Iancu, proiectat în 1935, se distinge prin verticalitatea casei scării, iar la interior subtile elemente Art Déco dau o eleganţă aparte întregului. De altfel, majoritatea imobilelor noastre moderniste pun în evidenţă o tratare specială a casei scării, o „dematerializare a colţului”, în maniera grupului olandez De Stijl. Iar atunci când, din considerente structurale, suprimarea stâlpului de colţ e imposibilă, percepţia „liberă” a colţului e sugerată prin alte procedee. Fierul bătut şi fierul forjat sunt folosite adesea pentru detalii sau ornamente.

Scara imobilului Clara Iancu din strada Caimatei urmează linia sculpturală a clădirii, o piesă arhitecturală a cărei dinamică e creată de deplasarea pe înălţime a celor două registre verticale şi de asimetria articulării lor prin parapeţii balcoanelor.

Apartamentele luxoase din imobilul Solly Glod de pe Hristo Botev se organizează în jurul scării principale, plasată central, cu o linie extrem de expresivă. De asemenea, înaltul imobil Frida Cohen (strada Stelea Spătarul) pune în evidenţă, pe fiecare din cele două tronsoane, o scară principală proprie, cu o linie simplă, dar elegantă.

În încheiere, încă o rememorare, aparţinând Irinei Patrulius, a locuirii într-o clădire a anilor ’30: „O rezolvare deosebită a fost găsită şi pentru scara de acces în apartamentul de la etaj. Scara, îmbrăcată în lemn de stejar, cu treptele în culoarea naturală (gălbuie) a lemnului, cu contratreptele negre, cu o balustradă din zidărie, plină, îmbrăcată tot în lemn, cu o mână curentă dintr-o platbandă metalică nichelată, porneşte din vestibulul de la parter, schimbându-şi direcţia cu 90 de grade la jumătatea înălţimii.” Comparaţi cu scara de bloc socialist…