În Peştera, pe-o culme…
Peştera, celebră alegorie din partea a VII-a a dialogului „Republica”, îl învaţă pe căutătorul de tâlcuri că lucrurile sunt umbre palide, inconştiente ale Ideilor, singura adevărată realitate. Ideile există nu devin, iar lucrurile sunt mereu în devenire, dar nu există niciodată.
Peştera, localitate din judeţul Braşov, îl învaţă pe acelaşi căutător că toponimia reflectă întotdeauna o realitate, că arhitectura s-a născut la sat, dar orăşeanul a dus-o mai departe şi că odăiţa nu e o cameră a casei, ci o căsuţă din bârne răspândită pe plaiurile unde vacile rumegă ritualic.
Aici, oamenii nu sunt prizonierii care nu pot privi înapoi şi care văd în faţă doar umbrele obiectelor şi propria lor umbră. Chiar dacă este un colţ de lume sensibilă, Peştera nu are pereţi pe care umbrele vizibile să creeze iluzia că ele sunt unica lume reală. În această Peşteră, Platon pare contrazis, iar ideea de frumos în sine pare întruchipată de locurile pe care două case privesc portrait sau landscape aceiaşi munţi meridionali. Dacă prima casă a unui arhitect monden a făcut Peştera celebră în lumea atlasului de arhitectură, ce-a de-a doua se confundă cu plaiul şi cu discreţia, care uneori chiar e o calitate în arhitectură. Întoarsă cu spatele la drum şi la oricine ar trece pe el, casa ridică un zid de piatră cu inimă de beton, dincolo de care se defăşoară nuda intimitate a unui interior în care draperiile sunt umflate suav de vânt, iar soarele, atunci când apare, mătură umbre şi mişcă pietre. Nici urmă de ferestre, pe o faţadă pe care soarele nu se lasă văzut niciodată.
Volumul roşu decroşat al aceleiaşi nordice faţade maschează, împreună cu platforma pe care pot staţiona voluntar numai două autoturisme, intrarea. Uşa deschide o poveste ce pare a fi a unei case-living care foloseşte ca adăpost privitului.
Bineînţeles că nu este doar atât, dar totul este organizat în funcţie de acest privit tămăduitor spre ceea ce orogeneza a creat mai înalt şi mai variat-ascuţit în partea asta de Românie. Exact ce nu te-ai aştepta să vezi într-o casă fără norme tradiţionale sunt sobele cu cahle albastre remontate aici după altă ştiinţă a meşterului. Sunt două obiecte care dau farmec inefabil livingului de sub şarpantă. Pasarela transparentă susţinută de o grindă metalică e butaforic agăţată de un cablu întins înşelător. Fermele şarpantei sunt numai bune de escaladat în căutarea unghiurilor celor mai nebănuite în cursa după cadre care să descrie altfel spaţiul. Dormitoarele sunt nişte buzunare ascunse în căptuşeala casei, locuri în care ajungi după ce cade cortina sau când cerul e prea plin de stele. Sunt locuri discrete, care nu împietează somnul cu volute stilistice. Piatra ce construieşte pereţii ajută cu asupra de măsură lumina în drumul său de 3×108 m/s să o faţeteze şi mai dramatic decât a putut fi ea buceardată. Umbrele lăsate în urmă de soare sau de lumina filtrată de nori nu sunt doar aparenţe ale unor lucruri, ci esenţe, realităţi ale unei case lipsite de megalomania contemporană, o casă făcută pe măsura omului, pentru el şi nu ca indicator social.
Oare munţii la care se uită Vaca lui Fikl sunt aceeaşi în fiecare zi?