În prag de 2018. Note

Traversăm, în viața cetății, un moment straniu. Cei mai în etate ar trebui să acuze un vag déja vu, căci statul pare să reintegreze scenarii pe care le credeam definitiv abandonate. Comunicările triumfaliste în pofida realităților concrete și bunului simț erau formule consacrate aparținând altui ev, ce ar fi trebuit definitiv îngropate. Se pare însă că filiația comunistoidă nu a fost întreruptă, iar actualii decidenți, progenituri nedeclarate și ideologic incerte, își revendică totuși, prin acțiuni și atitudine, ereditatea. Cum altfel s-ar putea explica modus operandi al actualei găști de vătafi aroganți, cocoțați conjunctural în funcții eligibile și temporare, care se comportă ca mici tirani eterni, pașale căftănite de prostia și venalitatea unui electorat flămând? Declarăm creștere economică record și totuși leul o ia la vale, toți economiștii sunt alertați, mediul de afaceri e panicat, sindicatele sunt nervoase, chiar și asistații social (baza electorală roșie) se simt amenințați. Cât despre cetățenii normali, profund revoltați, în loc
să-și ronțăie liniștiți cârnații de soia, de post, trebuie să iasă serile în stradă să-și urle indignarea în urechile închise ale impunității aleșilor. Desigur, igloo nu face politică, dar nu puteam să deschid altfel ultimul editorial al anului, căci și noi, ca oricine în țara asta, depindem de consecințele acțiunilor celor care ar trebui să ne reprezinte și slujească.

2018. Da, ne pregătim să marcăm centenarul Unirii și nimic nu pare să anunțe celebrarea inteligentă a momentului inaugural al statului actual (nu că aș fi un partizan al festivismelor de vreun fel, dar sunt convins că rememorarea momentelor fondatoare, decent pusă în scenă, își are importanța ei la nivelul coeziunii sociale, al conștiinței civice, al valorilor comune etc.). Sunt însă, mereu, lucruri mai urgente și mai importante de rezolvat. Mi-e groază să mă gândesc însă la felul în care vor arăta serbările oficiale, căci la felul în care își disimulează inteligența responsabilii zilei, e foarte posibil să nu o mai găsească niciodată. Mă gândesc în special cu mare aprehensiune la ce va face Bucureștiul în sensul asta, după ce marea doamnă a administrației locale nu s-a remarcat, arhitectural vorbind, în mai bine de un an de mandat decât printr-un rafinat concurs de balcoane. Nu-i puțin și până la urmă nici greu de extrapolat la nivelul unui centenar, la o adică… La o scară mult mai mică, după puterile și portanța proprii, vom încerca să marcăm și noi momentul, prin metode și proiecte specifice.

După încă un an de expus arhitectură națională sub toate formele ei, aș putea formula destul de multe observații, dar două îmi vin în primul rând în minte. Cea bună este că există speranță. Arhitecții români par să se fi maturizat – în special cei tineri (!) – devenind capabili de proiecte de nivel remarcabil. Site-urile și revistele străine au început să preia proiecte românești, concursurile internaționale anunță birouri românești între finaliști și câștigători. Aș acorda însă tot meritul arhitecților înșiși și nu sistemului în care sunt formați și constrânși să evolueze. De altfel, practica de arhitectură românească seamănă mult cu învățământul cu același nume, prin aceea că se chinuie să-și construiască prestigiul aproape exclusiv pe munca, talentul și eforturile personale ale câtorva vârfuri. Într-o piață de arhitectură serios subfinanțată (de la pro­iectare la execuție), am descoperit totuși clădiri de foarte bună calitate. De dimensiuni mai mari sau mai mici, în fiecare dintre ele am putut simți corecta ierarhie a valorilor, distanța inteligentă față de tirania metrului pătrat ca măsură a tuturor lucrurilor. Dacă e să facem o secțiune transversală prin arhitectura de bună calitate a României recente, ar trebui să acordăm un loc privilegiat amenajărilor interioare. Aici lucrurile stau parcă ceva mai bine decât în orice altă zonă. Ajutate probabil de viteza de execuție și bugetele unitare ceva mai serioase decât în cazul construcțiilor propriu-zise, amenajările interioare și-au creat o reputație, o piață și un set de autori consacrați care și-au extins aria de lucru și recunoaștere dincolo de granițele naționale.

Cea de-a doua observație, nu tocmai entuziastă de data asta, este prilejuită de constatarea de visu că arhitecții români (unii dintre ei) nu prea știu să-și prezinte proiectele. Puși în fața unui juriu sau a unui public interesat (deci de relativă specialitate), mulți arhitecți români reușesc cu greu să-și convingă interlocutorii de valoarea propriei creații. Dincolo de posibilul ridicol al situației, e cazul să remarc o problema reală. Creația de arhitectură, ca orice creație, vorbește de la sine. A ne cantona însă în formula autist-genialoidă care statutează că adevărații artiști nu trebuie să mai și vorbească, pentru că o face opera în locul lor, este pretențios, anacronic și, în ultimă instanță, păgubos. Într-o epocă a supraproducției și excesului creativ dublată de cultura comunicării prin orice mijloace, inabilitatea de a-ți structura, explicativ, gândurile și parcursul poate reprezenta un handicap serios. Prin precaritatea expunerii, realizări valoroase cedează locul unora de mai mică anvergură numai pentru că au fost promovate mai bine. Da, știm că demo­cratizarea exprimării în spațiul public are printre consecințe și excesul și superficialitatea, dar tratarea cu superficialitate a superficialului poate condamna adevărate valori la marginalitate.

Cât despre igloo, orice final de an ar trebui să fie un bun prilej de autoevaluare. Privirea (auto)critică ar trebui privilegiată, dar și contemplările proiective, căci doar un viitor solid ne poate asigura, în timp, un trecut rezonabil. (Auto)complezența ar trebui evitată, mai ceva ca proteina animală în perioada postului, căci nu duce decât la narcotizarea spiritului critic cu efecte letale asupra minții. Cercetătorii britanici vor fi descoperit deja, eficienți cum îi știm, că automulțumirea ucide neuronii mai abitir decât alcoolul. Retrospectiv vorbind, am fi putut probabil face și mai rău și mai bine, mai rău ar fi fost simplu, mai bine nu s-a putut, deci nu ne rămâne decât să întoarcem privirea invers și să ne plănuim viitorul apropiat cu mare atenție și curaj. Deși nu-mi plac deloc promisiunile (chiar și cele vagi), că te obligă la muncă, nu pot să nu divulg câteva dintre intențiile noastre. Printre ele ar fi măcar un titlu igloopatrimoniu, dar și lansarea unei noi serii de cărți igloomedia. Apoi, mă gândesc tot mai serios (?!) să introducem în revistă o rubrică de arhitectură veselă, un soi de urmaș legitim și legal al binecunoscutei MarcaK, căci mediul construit autohton ne-o cere cu prisosință. Seriozitatea implicită a oricărei reviste de profil trebuie contrabalansată cu elemente mai puțin grave, căci credem cu tărie în valoarea curativă a deriziunii. În plus, dacă nu reacționăm rapid, teritoriul bășcăliei (nu neapărat rafinate) riscă să ne fie ocupat, prin acțiunile și concursurile sale, de administrația publică.

Pe 2018!