Inefabila arhitectură a luminii
Una dintre cele mai rău famate zone din Bucureşti în jurul anilor 1940, aşezământ al unora dintre cei mai săraci locuitori sau al ţiganilor pe care Scweitzer-Cumpăna îi chema în atelierul său pentru a-i picta, focar de infecţie şi rai al tânţarilor de toate mărimile, groapa Floreasca s-a transformat în zonă rezidenţială atunci când vecinătatea lacului a devenit valoare imobiliară. În această adâncitură de oraş, un bunic vizionar cumpăra un lot, din fericire neatins de planul cincinal în construcţii, care şi-a dezvăluit calităţile şi defectele începând cu martie 2004.
Dacă lumina este într-adevăr material de lucru pentru arhitectură, dacă umbra are durată şi structură concretă, dacă despre arhitectură se poate vorbi şi altfel decât în radiere, volume, arii desfăşurate, utile şi eficiente, metri pătraţi ori secţiuni de toate felurile şi pe toate nivelurile, atunci casa de pe malul lacului Floreasca, în care lumina este trăită fizic, se arată cel mai bun exemplu de spaţiu apofantic. Cunoaşterea unei case prin ceea ce nu este, dar mai ales prin lucrurile care se aşază lângă parametrii tehnici şi care sunt, de cele mai multe ori, adjuvanţi ai lumii sensibile, este uneori un demers mai adecvat perceperii a ceea închide o structură. Orientarea est-vest a casei şi astfel permanenta raportare la călătoria soarelui pe zile şi anotimpuri privilegiază discursul despre lumina care modifică, de fiecare dată altfel, volumul. Ea „proiectează” obiectele de arhitectură prin punerea lor în evidenţă şi se proiecteză totodată pe sine ca obiect arhitectural. E condiţia pusă arhitecturii. În acelaşi timp, lumina califică relaţia exteriorului cu interiorul. Astfel, calitatea interiorului depinde de cantitatea spaţiului exterior intromis prin suprafeţele vitrate; de data aceasta, transparenţa spaţială se construieşte pe umbre şi penumbre. Nu este un discurs abstract, ci unul conţinut de spaţiul în cauză.
Prinsă între două spaţii verzi, casa a fost concepută iniţial pentru două generaţii, de unde şi existenţa celor două niveluri cu livinguri proprii. Deşi neinclus în planul casei, subsolul a apărut din necesitatea racordării durabile la un teren dificil şi în acelaşi timp lipsit de o utilitate elementară: canalizarea. Parterul transparent pe axa est-vest este în mare parte adjudecat de livingul care acordă întâietate nu mobilierului, ci mai ales materialelor care îl definesc: piatra şlefuită şi membranele lucioase şi luminoase. Acestea compensează o înălţime redusă şi ajută lumina în definirea unor imagini, impresii şi emoţii trecătoare. Transparenţa peretelui vitrat face ca lacul, pomii şi pescarii să se suprapună neclar peste grădina din spate. O minimă preocupare pentru intimitate a creat o breşă de 1,60 m între proprietate şi circulaţie. Piatra şi culoarea sub formă de trepte leagă cele două niveluri. Ceea ce jos era uşor obliterat devine aici subiect principal: lacul. Nu pune în plan secund arhitectura de interior, ci o transformă în cel mai potrivit suport întru contemplarea lui. Această lipsă de concurenţă între interior şi natură înseamnă de fapt calitatea majoră a casei. În simbioza celor două sunt astfel acordate un cufăr de călătorie din secolul trecut, care a stat o vreme în preajma „Zeiţei Creole”, dansatoarea cu fustă din banane, un roşu tablou al zilelor noastre, iar în termeni de spaţiu două dormitoare senior şi junior. Fiecare dală de piatră egipteană ce paroseşte spaţiul de zi îşi spune o poveste diferită din nervuri şi texturi. Ultimul nivel introduce în ecuaţia casei apa, nu cea pluvială, ci apa incoloră pe care lumina şi placajul mediteraneean o definesc drept piscină.
Cum nicio descriere nu poate cuprinde substanţa unei case, şi este nespus de bine că lucrurile stau aşa, încheierea nu face decât să afirme că lumina e una casa mentale.