Interviu – un flirt între Rec şi Play, unde totul e permis
Într-o seară de luni, pe când tot Bucureştiul chiuia de căldură şi pantalonaşi prea scurţi, pe când câţiva cheflii serbau atonal o zi de naştere prin Centrul Vechi, eu intram peste drum, într-un Godot răcoros, cu gâfâieli de aer condiţionat şi amintiri de săli pline ochi.
Eram relativ puţini, cei care preferaserăm un Interviu fictiv, olandez la origine, în locul unui rendez-vous personal sub un umbrar natural aerisit, dar cel jucat de cuplul protagonist format din Dan Bordeianu şi Diana Roman a reuşit să ne motiveze voyeur-istic şi să ne răsplătească totodată alegerea prin dezvăluiri intime şi prilejuri de foială recurentă-n scaun.
Cum a fost şi cazul remake-ului american din 2007, care, ca orice adaptare omagială, nu devia atunci, la trei ani după moartea regizorului filmului original, Theo van Gogh, de la textul lui Theodor Holman – piesa va polariza părerile şi în Bucureşti, după o curată şi nu excesiv de personalizată mizanscenă, semnată Bogdan Dumitrescu. Dacă scenarii născute din piese am văzut des, procedeul invers de creaţie nu s-a răspândit cu acelaşi avânt, sau legitimitate – însă mult-umblata, trâmbiţata şi logoreica ieşire la rampă a lui Holman era un candidat optim pentru un asemenea experiment. Cu excepţia şi în ciuda unui text tradus cu prea mult menajament pentru original şi prea puţină vocaţie pentru limba română, Interviul acordat Capitalei în mai, pe scena din miezul Blănariului, arată meritul unei astfel de iniţiative.
Mizând pe o mai reuşită traducere a situaţiilor, a personajelor şi a relaţiei îmbobocind şovăielnic pe scenă, sub ochii noştri deprinşi cu adulmecatul vieţii prin gaura cheii, piesa construieşte un ping-pong delicios, uneori stângace, ca o primă întâlnire – mereu în plină cochetare cu următorul pas. Dar care să fie el, când mimarea sincerităţii susţine însuşi jocul pe care căderea vălului l-ar împinge într-o altă rundă?
Abia şcolită pe băncile UNATC-ului şi deja ursită succesului, Diana Roman este Katja, o blondă creaţă şi frumoasă, actriţă de telenovele cu o părere imatur-fantezistă sau acerb-realistă despre sine (după plac şi potriveala în conversaţie), şi, preţ de un interviu, gazdă ezitantă a jurnalistului Pierre. “Preţ” pe care comentatorul politic şi fost corespondent de război ar prefera să nu-l plătească, nu în timp ce, în lumea reală, se zvoneşte că guvernul ar fi pe cale să demisioneze. Iată un Bordeianu cenuşiu, teşit de viaţă, întruchipând vârsta mijlocie a unui gazetar “ratat” par excellence, prin hainele lăbărţate de vreme, maronii şi neasortate şi prin “cearta” cu frizerul ce i-o citim pe… bărbie. Dacă nu apreciază, ba chiar desconsideră “şansa” unei întrevederi în exclusivitate cu actriţa, Katja, mai maestră ca Samson la a-şi flutura nonşalant, strivitor, coama tinereţii prin faţa lui, îl magnetizează curând. În “garsoniera” echipată de scenograful Cristian Marin, mărginită de şiraguri albe dispuse labirintic, şi uneori, în cârdăşie cu lumina reflectoarelor, încadrând revelator – aici se va încinge, din plictis, curiozitate sau spirit de frondă, un conflict, o deschidere a minţii, un schimb de secrete, un do-re-mi de chitară, un sărut.
Graţie în mare măsură celor doi actori, Interviul lui Dumitrescu nu face caricatura “piţipoancei cu mintea odihnită”, nici a “blazatului cu prejudecăţi”, ci foloseşte stereotipurile doar ca trambulină înşelătoare – o suprafaţă plată unde cei doi mai poposesc, dar doar pentru a avea de unde să sară, de obicei peste cal, ca-n confesionalul demult nevizitat… şi da, tot ce se poate, sar paralel cu adevărul. Născuţi la peste 15 ani diferenţă, dar, în pielea acestor personaje cameleonice, credibil atraşi unul de altul printr-o chimie ce nu transpare des în astfel de contexte – în lipsa dublelor, coloanei sonore sau a prim-planurilor – Bordeianu şi Roman mai ales, ca talent raw dându-i capabil replica mai şlefuitului coleg, îţi vor şterge impresia că teatrul independent, debordând de sânge fraged, este un spaţiu inevitabil cotropit de amatorism.