fbpx


White November igloo

Interviu cu Eduardo Souto de Moura

Prezent la Bucureşti în cadrul ROCAD 2012, cunoscutul arhitect portughez Eduardo Souto de Moura a fost numit Doctor Honoris Causa al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu”, o nouă recunoaştere a valorii arhitecturii pe care o practică, răspunzând întotdeauna cu pragmatism şi minimalistă poezie unor contexte diverse. A avut amabilitatea de a ne acorda un interviu, pe care vă invităm să îl citiți mai jos alături de prezentările a trei proiecte ale sale, deja faimoase: Stadionul din Braga, Burgo Tower şi Casa das Historias.

Interviu realizat pentru igloo de Viorica Buică

Igloo: Proiectele dvs. de arhitectură dezvăluie o relaţie specială între natural şi artificial. Cum a evoluat acest dialog de-a lungul carierei dvs.? Aţi prezentat în detaliu aici, la Bucureşti, proiectul stadionului din Braga, care se înfige pur şi simplu în panta stâncoasă a terenului.
Eduardo Souto de Moura: Într-o primă etapă, am utilizat materiale naturale, pentru a „continua” puţin natura. Vreau să spun, priveam natura în sine ca fiind incompletă, adică nu „terminase” lucrurile doar prin puterea sa; arhitecţii şi inginerii erau cei care trebuiau să „continue” ceea ce natura a început. A fost vorba de o viziune tomistă, în spiritul ideilor Sf. Toma d’Aquino, o viziune aristotelică, conform căreia arta trebuie să observe natura şi să o continue, să îi înţeleagă mecanismele şi regulile. Apoi, am înţeles că acest model este exact opusul a ceea ce se întâmplă în realitate. Natura este cea care trebuie să imite arta. Ştiţi tabloul lui Cézanne cu muntele Sainte-Victoire? Noi nu vedem muntele propriu-zis, noi vedem tabloul. Cred că dialogul dintre natură şi artă înseamnă mai mult decât atât. Nu este vorba de o continuare firească şi liniară, ci, mai degrabă, antagonică. Natura are nevoie de artă, iar arta are nevoie de natură. Am încercat să explic această relaţie când am gândit pereţii stadionului, unul săpat în stâncă. Prin urmare, este vorba mai mult de o relaţie de contrast decât de un dialog stabilit pe baza aceloraşi reguli. Şi, din când în când, această relaţie devine una violentă. La început, relaţia dintre natură şi construit a fost una mai blândă în arhitectura mea, iar acum a devenit una dialectică.

Igloo: În prezent, se vorbeşte din ce în ce mai mult, aproape agresiv, despre sustenabilitate, despre importanţa unei relaţii corecte cu natura şi păstrarea unui echilibru în zona construită. Credeţi în acest tip de discurs? Ce ar trebui să influenţeze în primul rând arhitectura contemporană?
Eduardo Souto de Moura: Nu, acesta este un discurs al frustrărilor, al ecologiştilor, este vorba de o disciplină care poate ajuta arhitectura, dar nu este arhitectură. Astfel de lucruri se întâmplă atunci când disciplinele intră într-o criză legată de metodele şi obiectivele lor. La sfârşitul secolului 19, arhitectura a devenit un fel de ştiinţă urbană, legată de sociologie. Apoi, a venit psihologia, apoi a fost psihanaliza, apoi structuralismul. În cadrul marxismului, s-a discutat mult despre relaţia dintre oraş şi oameni, dintre oraş şi dreptatea socială. Apoi, după căderea regimurilor comuniste, a Uniunii Sovietice, discursul politic de stânga a fost înlocuit de cel ecologic. Toţi europenii cu păreri politice de stânga sunt şi ecologişti. Arhitectura nu trebuie să fie mai mult decât este în sine; eu apăr arhitectura inteligentă, care integrează sisteme moderne de încălzire şi panouri solare etc. Pentru mine, acest tip de arhitectură este inteligentă, iar arhitectura bună, de calitate, este ecologică fără să-şi facă din aceasta un ţel. Arhitectura trebuie să ofere răspunsuri la multe întrebări, iar dimensiunea ecologică, sustenabilă este una dintre ele. Însă ecologia nu trebuie să constituie raţiunea de a fi a arhitecturii, ea trebuie să fie autonomă.

Igloo: Aţi vorbit de multe ori despre schimbările din practica arhitecturii, schimbări cauzate de amploarea consumerismului şi de presiunea deadline-urilor. Cum poate arhitectul gestiona dimensiunea calităţii în acest context?
Eduardo Souto de Moura: Eu am învăţat să fac arhitectură alături de Siza şi cred în continuare că timpul este secretul calităţii în arhitectură. Se desenează, se fac încercări, machete, se merge pe şantier, se fac schimbări, tot acest proces ar trebui respectat. Astăzi, ne confruntăm adesea cu deadline-uri foarte strânse, pe care este imposibil să le respectăm fără a face compromisuri referitoare la calitate. Şi atunci, ce ne facem? Trebuie să ne gândim la o altă soluţie onorabilă; doctorii au găsit variante şi avocaţii şi bancherii, dar în cazul arhitecţilor e totuşi diferit. Nu vreau să fac pe moralistul şi să spun că în trecut era mai bine, pe vremea mea. Situaţia din ziua de astăzi este diferită, iar cei care au fost educaţi în acest context au alte opţiuni, acum low-cost-ul este la modă. De exemplu, mai demult, călătoriile erau un lux, aveai nevoie de mult timp, de un buget pe măsură, în avion se servea caviar cu şampanie. Astăzi, să călătoreşti înseamnă cu totul altceva, îţi poţi lua un bilet de avion cu banii pe care îi dai pe un pachet de ţigări. Ei bine, şi să proiectezi o clădire înseamnă, acum, cu totul altceva. Economiştii, investitorii decid adesea formele, materialele, bugetul, iar arhitectul trebuie să vină cu un răspuns, cu o soluţie într-un termen de 2-3 luni. Arhitectul nu trebuie să inventeze doar forma, ci şi o metodă de a lucra, low cost. E ca în exemplul cu pantofii sport, de tenis: iniţial, pantofii sport erau un lux sau era purtaţi doar de atleţi, iar astăzi se produc milioane în China şi toată lumea îi poartă.
Încerc şi eu să mă integrez în acest peisaj, pentru că e criză şi trebuie să găsim şi soluţii de supravieţuire, proiecte cu un buget nu foarte mare şi care trebuie făcute rapid. Însă trebuie să realizăm o arhitectură onestă, arhitecţii nu trebuie să se prostitueze, să renunţe la calitatea proiectelor lor, chiar şi în aceste condiţii. Trebuie să caute şi să găsească alte abordări.

Igloo: Acest nou mod de a face arhitectură, sub presiunea timpului şi a globalizării, a schimbat mult aspectul oraşelor din ziua de astăzi. Care este situaţia în Porto?
Eduardo Souto de Moura: Porto a fost primul oraş portughez în care s-a simţit criza. Aici, din ce în ce mai mulţi oameni rămân fără slujbe şi în fiecare zi se mai închide o fabrică. Acum nu se mai întâmplă mare lucru, centrul istoric a fost abandonat şi, în prezent, încerc să mă ocup de o serie de proiecte de recuperare acolo. Din cauza lipsei banilor, s-a apelat la tot felul de soluţii nepotrivite, cu materiale ieftine şi este păcat. Situaţia este foarte gravă şi, după părerea mea, trebuie luate măsuri.

Igloo: În lumea arhitecturii, Porto este recunoscut pentru „grupul” Tavora, Siza şi Eduardo Souto de Moura. Vă simţiţi parte a unui curent, vă percepeţi ca reprezentantul unei şcoli, al unui anumit mod de a face arhitectură?
Eduardo Souto de Moura: Nu cred că avem o „şcoală” în Porto. Arhitecţii îşi practică meseria de dragul meseriei, nu pentru a transmite un mesaj. Ideea aceasta de şcoală de fapt vine de la cei care afirmă că ar exista o şcoală. Eu îmi practic meseria cum cred de cuviinţă, pentru că am fost educat să văd lumea într-un anumit fel. Şi, din cauza acestui mod propriu de a vedea lumea, construiesc clădiri diferite de ale altor arhitecţi. În proiectele mele, acord o mare importanţă istoriei, desenului. Nu vreau să schimb lumea, nu practic o arhitectură utopică. Arhitectura portugheză are o tradiţie a modestiei, a pragmatismului, a ancorării în context fără a face apel la mari dimensiuni. Dacă cineva analizează influenţele locale şi vrea să le grupeze sub numele Şcoala de la Porto, este strict treaba lui.

Igloo: Burgo Tower pe care l-aţi realizat în Porto este un proiect aparte, diferit ca scară şi volum de celelalte lucrări.
Eduardo Souto de Moura: Da, dar el este situat pe un mare bulevard, contextul nu este cel al oraşului tradiţional. Bulevardul are 5 km, cu o lăţime de 30 de metri, este o zonă modernă a oraşului unde am putut încerca să facem altceva. După părerea mea, ar fi fost şi ridicol să încercăm să construim o casă cu două etaje acolo; în plus, clientul – o bancă – ne-a cerut un edificiu cu o suprafaţă semnificativă, cu spaţii generoase. Trebuie să te adaptezi la sit, nu există un regulament care să spună că oraşul portughez trebuie să arate într-un anumit fel.

Igloo: Vă place mult să călătoriţi? Credeţi că este important ca un arhitect să călătorească?
Eduardo Souto de Moura: Da, este foarte important. Călătoriile au avut un rol important în formarea mea. Pentru un student, tânăr arhitect este aproape fundamental să vadă operele clasicilor. Soţia mea este arhitect, cele două fete sunt arhitecte, nu lucrăm împreună, dar ne place să călătorim împreună, în ultima vreme am fost atraşi de zona arabă, mi se pare fascinantă arhitectura de acolo.

Igloo: Când aţi primit Premiul Pritzker, aţi declarat că v-ar plăcea să vă aducă mai multe proiecte internaţionale. S-a întâmplat acest lucru?
Eduardo Souto de Moura: Nu, din păcate, pentru că a venit criza. Am fost invitat să realizez proiecte în trei ţări, în Franţa, mai exact înainte de primirea premiului, în Mozambic şi în China, deci în contexte foarte diferite, însă din diverse motive nu s-a finalizat nimic concret. Chiar şi Muzeul Paula Rego – Casa das Historias a fost închis din raţiuni economice, urma să primească şi un centru cultural, dar nu s-a mai realizat.
Mie îmi place să lucrez în Portugalia, pot controla mult mai bine situaţiile, dacă am o problemă ştiu la cine să apelez, pe când în China spre exemplu nu poţi face nimic, stai la hotel, fumezi, cam atât. Eu cred că întotdeauna sunt mici schimbări de făcut pe şantier, este important să fii acolo. Am făcut un proiect chiar în Germania împreună cu Siza şi aveau această regulă, constructorul preia complet proiectul în momentul în care începe şantierul, nu mai poţi interveni.

Igloo: Este arhitectura o disciplină narativă, a poveştii?
Eduardo Souto de Moura: Nu, cred că arhitectura comunică, dar după ce este construită. Eu nu am conceput stadionul spre exemplu pentru a comunica. Dacă el spune ceva celor care îl utilizează este foarte bine, însă nu m-am gândit la acest aspect înainte. După părerea mea, arhitectura narativă este un dezastru. Ea trebuie în primul rând să răspundă funcţiunii.

Igloo: Activitatea de profesor la şcoala de arhitectură din Porto vă ocupă o mare parte din timp şi este o constantă în cariera dvs. Ce v-a determinat să urmaţi şi această cale? Cu ce v-a „îmbogăţit” experienţa pedagogică?
Eduardo Souto de Moura: Am devenit profesor din multe motive. La început nu aveam de lucru, nimeni nu ştia de mine şi era greu să găsesc proiecte. Cu banii din salariul de profesor mă puteam descurca şi puteam în acelaşi timp lucra pentru diverse concursuri, din 8-10 concursuri la care participi, poţi câştiga unul. Iar cu primul concurs câştigat începe viaţa de arhitect. A lucra într-un birou e destul de intens, sunt tot timpul întâlniri, discuţii cu clienţii, trebuie să vorbeşti cu inginerii, cu colaboratorii, să te cerţi cu administraţia etc., nu prea e timp de reflecţie. Nu prea poţi să spui: „astăzi vreau să mă gândesc, să analizez lucrurile” şi apoi să te izolezi într-o cameră. Alături de studenţi poţi face asta, poţi reflecta, ei te provoacă la dezbatere, e un alt tip de mediu. E ceea ce numesc „gimnastica minţii” şi îmi place foarte mult. Eşti totodată martor la schimbările culturale care se petrec; fetele mele nu mai citesc ce citeam eu, au internetul, multe informaţii, au alte preocupări.
Ce mi se pare cel mai important ca profesor este să nu foloseşti un discurs subiectiv – „nu îmi place/îmi place”, „ai putea schimba” etc., studenţii nu vor înţelege nimic, trebuie să le oferi nişte lucruri, date mai universale: „acest lucru nu merge pentru că în istoria peisajului cele mai multe exemple spun că… asta e părerea mea”. Rolul unui profesor este de a spune ceea ce gândeşte, astfel îl poate ajuta pe student să se gândească la rândul lui, să decidă dacă e potrivit sau nu ceea ce propune.

Igloo: Care este cel mai important mesaj pe care l-aţi primit fiind student şi care este cel pe care îl transmiteţi dvs. acum?
Eduardo Souto de Moura: Îmi este destul de greu să fac arhitectură, sufăr când am un proiect nou, când stau în faţa foii albe şi mă gândesc ce ar trebui să fac. În aceste momente, mi-aduc aminte de când eram student şi încerc să găsesc motive pentru o anumită soluţie sau pentru alta. Dacă ajungi să te citezi pe tine, deja este totul pierdut. Îi respect foarte mult pe studenţi, acum predau şi în Elveţia, îmi dau seama că trebuie încurajaţi şi îmi place trecerea de la birou la şcoală.

Igloo: Folosirea desenului în proiectare este o caracteristică a Şcolii din Porto, sub influenţa unor figuri precum Siza de exemplu?
Eduardo Souto de Moura: Nu cred, există multe şcoli în care se desenează. Siza este un artist, însă eu folosesc desenul doar ca un instrument, ca un pas în conceperea proiectelor pentru a rezolva anumite situaţii. Siza crede că arhitectura este o artă, eu nu cred asta, avem discuţii pe tema asta nopţi întregi.

Igloo: Credeţi în anumite caracteristici ale proiectelor urbane pentru a asigura o coerenţă a oraşelor, în special în centre istorice?
Eduardo Souto de Moura: Oraşele sunt colaje, nu cred că au nevoie de coerenţă. Gândiţi-vă cum ar fi o soţie coerentă! Mediul urban are nevoie de complexitate, de melanj, dar bineînţeles, ca în cazul unei cărţi, trebuie să ştii unde să te opreşti. Oraşele pe care le ştiu eu şi îmi plac mult sunt astfel de colaje, Chicago, Roma, Paris, Florenţa, Tokio.

Igloo: Care ar fi dorinţele pentru următorii ani?
Eduardo Souto de Moura: Să construiesc pro-iectele pe care le-am desenat, pe care le am în dulap cum s-ar spune, şi care sunt momentan blocate din cauza lipsei fondurilor. E vorba de două biserici în Portugalia şi un oraş în deşert în Orient, un proiect de amploare câştigat într-un concurs pe bază de invitaţie, unde am concurat cu alţi deţinători ai premiului Pritzker.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0