fbpx


White November igloo

Into the world

Interviu realizat de: Viorica Buică
Foto: Ana Hogaş, Ionuţ Florea

Doi arhitecţi români, Ionuţ Florea şi Ana Hogaş, au încheiat cu succes un tur de 55 000 de kilometri în jurul Africii cu motocicleta. Expediţia, care a durat 420 de zile, începând cu iunie 2011, face parte din proiectul Into the World, o iniţiativă lansată în 2010 cu scopul de a promova explorarea independentă. Cum o asemenea aventură este de fiecare dată însoţită de fascinante întâmplări şi poveşti, i-am provocat pe cei doi la o discuţie care s-a dovedit pe cât de interesantă pe atât de utilă pentru cei care îşi doresc să călătorească altfel.

Into the world

Viorica Buică: Ştiu că amândoi aţi terminat Facultatea de Arhitectură. De aici, cum a început povestea voastră? Cum aţi ajuns la această aventură de a înconjura Africa pe motocicletă?

Ionuţ: Călătorim independent de mai mult de opt ani, iar ideea de a pleca în Africa ne-a venit acum vreo patru ani, când am văzut o emisiune Top Gear: protagoniştii cumpăraseră trei maşini cu care au călătorit, dacă nu mă înşel, prin Botswana şi Zimbabwe şi ne-am gândit să facem ceva similar; să cumpărăm un 4×4 din Germania, foarte ieftin, să traversăm o parte din Africa şi apoi să-l donăm la o şcoală. Am început să ne interesăm şi ne-am dat seama că ideea nu prea este fezabilă pentru noi datorită costurilor ce apar la traversarea frontierelor cu vehicule, iar ideea a rămas aşa, undeva într-un „sertar” mental. Au mai trecut vreo trei ani de atunci, timp în care am călătorit mai mult în Asia, dar odată cu un accident sportiv – ruptură de tendon achilian – s-a produs declicul şi ne-am dat seama că am putea, eu fiind motociclist, să facem călătoria asta cu motocicleta, ceea ce era mai uşor din punct de vedere logistic. Şi aşa am început să ne pregătim să plecăm în Africa. Asta se întâmpla în ianuarie 2010, iar prin mai am plecat în Germania să cumpăr motocicleta potrivită pentru o astfel de călătorie.

V.B.: Chiar înainte de a pleca ai avut însă un accident nefericit.

Ionuţ: Da. Plecarea era programată pentru 10 octombrie. Ne-am pregătit cu informaţii, echipament, tot ce era nevoie, şi cu trei zile înainte am avut accident la 100 m de casa în care locuim.

Ana: O dovadă a faptului că lucrurile ţi se pot întâmpla şi lângă casă, nu neapărat în Africa. Bineînţeles, reacţia tuturor a fost să ne descurajeze, dar noi am luat-o ca pe un semn că lucrurile se pot întâmpla oricând, oriunde, oricum. Dacă ai un plan, trebuie să mergi cu el mai departe, altfel în orice moment e posibil să nu mai ai ocazia să-l duci la bun sfârşit.

Ionuţ: Iar faptul că după aproape doi ani de zile suntem aici înseamnă că a fost o decizie bună să ne continuăm ideea.

V.B.: Mai mult, călătoria a decurs foarte bine, fără prea multe incidente.

Ionuţ: Într-adevăr, am mers mult pe drumuri neasfaltate, pe nisip, pământ, noroi, dar a fost totul în regulă, nu am avut niciun fel de incident neplăcut.

Ana: Ne-am început călătoria în Maroc, o ţară mai uşor de acceptat şi de înţeles pentru cineva venit din Europa, iar treptat ne-am obişnuit cu diversele întâmplări mai neplăcute (cum ar fi trecerea mai tensionată a frontierei), care fac parte din orice călătorie, sunt absolut normale. Până la urmă s-a dovedit ceea ce credeam: că oamenii sunt mult mai buni decât par şi lumea este mult mai uşor de explorat decât pare.

Into the world

V.B.: Înainte de această aventură aţi călătorit în locuri destul de diferite de România, cum ar fi în Asia. Cum a fost contactul vostru cu Africa din punct de vedere cultural, social, religios? Cum aţi interacţionat cu oamenii?

Ana: Planificasem de la început să ne oprim în special în sate şi să încercăm să cunoaştem cât mai mulţi oameni, iar primele experienţe ne-au confirmat bănuielile; că asta contează cel mai mult. Toată lumea priveşte Africa ca pe o zonă foarte periculoasă şi foarte dificil de străbătut, însă noi ne-am dat seama încet-încet că lucrurile nu stau chiar aşa. A fost amuzant pentru noi să descoperim în multe ţări din Africa asemănări cu România – de la mâncare la chestiuni legate de mersul societăţii. Se mănâncă mămăligă cu tocană gătită exact ca la noi, porumb copt sau fiert pe ştiulete, lucruri pe care nu ai cum să le găseşti în Anglia de exemplu. Toate aceste lucruri nouă ne erau familiare. Apoi, oamenii sunt puţin leneşi şi dezordonaţi, ca latinii. De asemenea, familia ocupă încă un rol foarte important în societate; şi în România se mai păstrează puţin din atmosfera asta arhaică.

Ionuţ: Faptul că veneam din România a însemnat şi că suntem obişnuiţi cu diferite dificultăţi, cu corupţia, cu administraţia dificilă. Suntem obişnuiţi să stăm la cozi. Ştim cum să reacţionăm când suntem opriţi de un poliţist care vrea mai mult decât să verifice actele.

Ana: Va fi interesant când vor începe mai mulţi români să meargă prin Africa independent, să descopere culturile de acolo şi ceea ce ne leagă într-un fel sau altul. Partea cea mai frumoasă e acolo unde nu mergi pentru atracţii turistice.

V.B.: Voi aţi avut un contact foarte direct şi sincer cu oamenii din Africa. Unde aţi dormit, pe unde v-aţi oprit şi, foarte important, ce aţi mâncat?

Ana: Partea cu mâncarea e într-adevăr foarte importantă, cred că s-a văzut şi la noi pe blog că suntem un pic foodie. Ne place mult să mâncăm, ne place să gătim, ne place să experimentăm şi întotdeauna când călătorim nu mergem la restaurant, ci mâncăm în bistrourile locale, mâncarea de stradă… Am dormit mare parte din timp în cortul nostru, oricum nu se punea problema să ne ducem la hotel. Campam undeva în afara localităţilor, pe un teren care ni se părea în regulă, dar eram adesea descoperiţi de câte cineva care apărea surprinzător şi ne invita la el acasă: „Nu vii la mine acasă? Hai, că o cunoşti şi pe nevasta mea şi să petrecem timpul împreună!”. Şi, chiar dacă nu apucam să ne odihnim prea bine, am acceptat întotdeauna.

Ionuţ: Iar în ceea ce priveşte comunicarea, nu a fost prea complicat. Oamenii sunt foarte dornici să te cunoască şi să aibă un dialog cu tine, aşa că totdeauna se găseşte o metodă când există voinţă.

Into the world

V.B.: Unde aţi trăit cea mai impresionantă experienţă umană?

Ionuţ: Cred că sunt două locuri unde am simţit o apropiere în mod deosebit. Primul ar fi Mozambic, unde oamenii ni s-au părut la superlativ, foarte buni, ingenui şi primitori. Am fost primiţi incredibil de bine. Iar al doilea – Congo unde, într-o primă fază, oamenii par foarte agresivi faţă de străini, dar în realitate sunt dornici să te cunoască, să te atingă, să vorbească, să aibă un schimb de idei cu tine, să fie lângă tine.

Ana: Congolezii sunt foarte pasionali. De la prietenie până la ceartă, totul se întâmplă cu pasiune.

Ionuţ: Am avut ocazia să înţelegem mai bine acest aspect pentru că am petrecut aproape două luni în Republica Democrată Congo; am traversat aproape 3 000 km, ceea ce, în mod normal, pe rutele clasice de traversare a Africii, nu se întâmplă. Noi nu am reuşit însă să obţinem viza de Angola, am nimerit într-o perioadă politică destul de dificilă şi am fost nevoiţi să traversăm Congo. La început, am fost relativ stresaţi de această aparentă agresivitate a lor, apoi ni s-a explicat situaţia de către oamenii care stăteau acolo de multă vreme, ne-am relaxat şi a fost chiar o plăcere.

Ana: Din punct de vedere al contactului cu oamenii, aş mai aminti Nigeria, o ţară în care, sincer, nu ne doream foarte tare să mergem. Ştiam că urmează să o traversăm, dar ne gândeam că va fi ceva superficial. Am ajuns totuşi să lucrăm aici o lună ca voluntari, şi a fost foarte interesant. Îi admirăm foarte mult pe nigerieni, sunt nişte oameni foarte puternici, care inspiră respect. Despre ei se spune că sunt escroci, că mint, că sunt duri, că nu poţi să ai încredere în ei. De fapt, nu este aşa. Am lucrat cu ei şi ne-a plăcut foarte mult etica lor de lucru. Nigeria are nivelul de alfabetizare cel mai ridicat din Africa. La ţară, în orice loc te-ai duce, oamenii vorbesc cel puţin pidgin, o engleză stricată care a absorbit diverse elemente locale. În plus, cunosc unul sau două dialecte vernaculare. Oamenii sunt excepţionali, sunt, într-un fel, apropiaţi de sufletul nostru.

V.B.: Deci voi aţi avut încrederea şi aţi fost deschişi pentru orice vi s-a oferit.

Ionuţ: În Africa trebuie să fii cât mai deschis. Oamenii simt când eşti nesincer sau când ai ceva de ascuns şi atunci eşti perceput negativ şi oamenii devin agresivi. Cu motocicleta nu poţi să te prefaci că ai altă misiune, că ai alte lucruri în bagaje decât cele care sunt la vedere. Plouă, eşti în ploaie. Dormi, te-ai culcat în cort. Evident, cortul îl ai deschis, se vede ce-i înăuntru, nu e niciun secret. Şi atunci, ca să fim coerenţi în tot demersul, am învăţat destul de repede că şi la partea de încredere cu oamenii trebuie să fim la fel de deschişi, altfel apar probleme. Şi, oricum, în Africa, când dai de necaz, ţi se strică ceva sau vrei să întrebi ceva, trebuie să ai încredere în oameni, pentru că ei te ajută. Îţi dau de mâncare, te cazează, te orientează. Se întâmplă câteodată să fie puţin dezorientaţi şi să îţi arate două direcţii contradictorii atunci când îi întrebi…

Ana:…dar nu o fac neapărat din răutate sau că vor să ascundă ceva prin mişcarea asta. Pur şi simplu o fac din necunoaştere.

Ionuţ: Noi ne-am dus acolo ca să-i cunoaştem. Nu ne era frică de oameni, ne era frică să nu avem un accident sau să nu ne îmbolnăvim, adică lucruri de genul ăsta, care sunt normale oriunde ai fi.

Ana: Aşadar, au fost două, sau, bine, aş putea să zic, trei frontiere fundamentale în Africa. O dată, când treci din Africa de Nord, din Maroc în Mauritania, după care, când treci din Benin în Nigeria şi când ieşi din Congo în Zambia. Nigeria are ritmul ei, complet aparte de tot restul Africii. Toată Africa de Nord e puţin diferită: Marocul, cu Mauritania, cu Egiptul sunt un pic altă lume. Probabil că similar sunt Algeria, Libia… Bănuiesc, nu ştiu.

Into the world

V.B.: Din punctul ăsta de vedere, cum aţi perceput diferenţa dintre rural şi urban de-a lungul călătoriei? Aţi trecut şi prin oraşe mari, aşa cum spuneaţi. Ce înseamnă urbanitatea în Africa?

Ana: E suprinzătoare. Sunt câteva capitale care sunt superbe: Cairo, care seamănă foarte bine cu Parisul şi ca urbanism şi ca arhitectură. E mai prăfuit şi mai prost întreţinut, dar seamănă foarte bine.

Ionuţ: Avem doi prieteni călători, un american şi o fată din Germania, şi am ajuns să ne tot spunem: „A, asta e ca-n România”. Am ajuns să spunem despre Cairo că seamănă cu centrul Bucureştiului.

Ana: Sunt câteva capitale care arată mult mai bine decâ te-ai aştepta să arate o capitală africană. În schimb, majoritatea sunt, de fapt, un mare sat. Nu sunt organizate ca un oraş european – sistemul de transport în comun e cvasi-inexistent, există doar câteva clădiri publice, iar în rest sunt tot felul de plombe şi chestii care cresc organic de la o zi la alta. Africa de Sud nu aş pune-o la socoteală, pentru că e complet diferită. E diferită în sensul că e extrem de bine organizată şi dezvoltată.

Ionuţ: Şi asta se vede de cum ajungi la frontieră. Începi să vezi nişte diferenţe foarte mari.

Ana: Ne-am aşteptat, într-adevăr, să întâlnim mai multă arhitectură tradiţională. Chiar eram interesaţi de chestia asta. Când am intrat în Maroc, vroiam să facem o serie de fotografii pe tema asta, cum arată casele tradiţionale, cum arată bisericile, cum arată locurile de cult şi lucruri de genul ăsta. Mai ales că în Africa de Vest sunt cele mai mari clădiri din chirpici. Spre surprinderea noastră, nu e foarte mult de văzut; pe de o parte şi pentru că materialul din care sunt construite nu este durabil, dar şi pentru că urbanizarea e rapidă. Africa se schimbă foarte repede. Oamenii renunţă la locuinţele tradiţionale şi le transformă în altceva. Am stat, la un moment dat, într-un sat din Namibia, la un trib care se numeşte Himba, din care mai sunt 20 000 de membri. Oamenii din acest trib trăiesc în mod tradiţional în colibe, însă în prezent au început să renunţe la ele şi să se mute în corturi, pe care uneori le acoperă cu frunze sau cu crengi.

Ionuţ: Corturi moderne, cumpărate de la supermarket.

V.B.: Şi care vi s-a părut că este atitudinea oamenilor faţă de străini?

Ionuţ: Oamenii sunt foarte, foarte curioşi. Sunt entuziaşti. Doar că pentru ei noţiunea de turist nu există.

Ana: În Africa e foarte ciudat să spui că eşti turist pentru că a călători din plăcere şi a-ţi abandona casa ta şi a pleca cu banii cu care puteai să-ţi hrăneşti familia este obscen.

Ionuţ: Cum să pleci din Europa, unde toţi cei de acolo visează să ajungă cândva, şi să vii în Africa ca să te uiţi la trei case, la un munte, la un copac sau la o maimuţă? Chestia asta nu există pentru ei.

Ana: În Africa de Est, în schimb, turismul este dezvoltat şi este totul foarte clar – sunt „poteci” pe care merg turiştii şi lucruri pe care le fac doar turiştii sau doar localnicii. Şi atunci, ca străin, când vrei să faci altceva, e un pic mai dificil şi uneori chiar… interzis. De exemplu, din Tanzania în arhipelagul Zanzibar turiştii merg cu feriboturi controlate de guvern, iar localnicii merg cu bărcile tradiţionale de lemn. Este ilegal să circuli ca turist cu aceste bărci, dar nu e imposibil.

Into the world

V.B.: Am văzut că spuneaţi într-un post pe blogul vostru cum călătoria v-a reînviat ideile de copii de-a deveni naturalişti. Cât de adevărată e această chemare? Adică, vă gândiţi la o reprofilare? Cum v-a schimbat şi ce v-a adus nou în perspectivă întreaga călătorie?

Ionuţ: Cred că e puţin probabil să ne schimbăm de tot cariera, dar o apropiere de zona asta cu siguranţă că există. O experienţă de genul ăsta clar ne mai dorim şi în viitor. Dar să schimbăm cariera e cam târziu şi cam dificil în momentul ăsta.

Ana: Dar rămâne de văzut. Noi avem în plan să realizăm şi alte călătorii, să avem parte de experienţe similare, să lucrăm ca voluntari şi în alte proiecte pe care le ştim. Nu ştiu dacă e posibil să ne reprofilăm concret, pentru că ar însemna, totuşi, să facem nişte studii, dar partea de conservare şi ecologie clar ne interesează din ce în ce mai mult. Cred că ne ajută şi să fim mai conştienţi în ceea ce facem.

V.B.: Am văzut că toate postările voastre sunt însoţite de o poveste. Textele sunt însoţite de imagini la fel de sincere şi expresive ca întreg demersul. Cine se ocupă de partea aceasta vizuală? Amândoi sau e cineva desemnat?

Ionuţ: Suntem o echipă şi facem totul în echipă, dar, în realitate, partea scrisă este în mare parte creaţia Anei, iar cele mai multe dintre fotografii sunt făcute de mine.

Ana: Eu luam notiţe, iar înainte de a publica un post îl treceam prin filtrul amândurora. La fel cu fotografiile. Chiar dacă erau făcute de unul sau de altul, sortarea şi editarea se făcea împreună. Şi atunci căpătau un aspect unitar.

V.B.: V-a fost greu să susţineţi blogul? Să îl updataţi constant?

Ana: La un moment dat, a devenit dificil, da.

Ionuţ: E o muncă zilnică, până la urmă. Mai ales internetul e o problemă. De fapt, viteza internetului e o problemă, pentru că internet găseşti în marile oraşe.

Ana: Şi curentul electric.

Ionuţ: Da. În primul rând, curentul electric, când nu stai în locuri organizate, camp-uri sau hoteluri. Şi noi nu am prea stat în aşa ceva. Aveam un invertor cu care puteam, în timp ce rulează motocicleta, să încărcăm bateria, dar s-a stricat, iar atunci lucrurile au devenit un pic mai dificile. Trebuia să luăm notiţe pe hârtie şi să ţinem minte multe detalii. La început a fost un demers privat, adică ne-am gândit că va fi un fel de jurnal pentru noi, în care o să notăm informaţii ca să nu le uităm, sau pentru familie şi pentru prieteni. Ulterior, a devenit o chestie interesantă, pentru că simţeam că vrem să spunem ceva.

Into the world

V.B.: Iniţial, sau acum, vedeţi blogul tot ca pe un jurnal care păstrează memoria zilelor sau vă gândiţi la el şi ca la un punct de pornire, poate pentru o carte de călătorie sau pentru ceva mai amplu?

Ana: Da, ne-am gândit la chestia asta. Multă lume ne-a solicitat sau sugerat treaba asta. Blogul probabil că îl vom menţine ca un soi de jurnal pentru următoarele călătorii. Dar avem multe materiale pe care nu le-am pus pe blog, şi care pot rămâne private sau pot fi integrate într-o carte. Nu ştiu dacă neapărat una de călătorie sau de ficţiune ci, mai degrabă, ceva bazat pe realitate şi pe ceea ce s-a întâmplat cu noi când am intrat în contact cu oamenii.

Ionuţ: În orice caz, materialul există şi am putea să facem ceva mai mult decât am făcut până acum. Dar trebuie să existe şi suport. Ceea ce am făcut a fost sută la sută independent, fără niciun fel de ajutor şi fără niciun fel de susţinere.

V.B.: În legătură cu deşertul, vroiam să îmi povestiţi puţin care e relaţia voastră cu deşertul, pentru că am văzut şi în postul cu Sudan că tânjeaţi după apropierea lui. Ce înseamnă experienţa deşertului?

Ana: Nu ştiu, ne-a electrizat. În aparenţă, nu se întâmplă nimic, nu e prea multă vegetaţie, nu sunt prea multe animale, e linişte, nu sunt construcţii. Şi de aici întrebarea: de ce stau oamenii ăştia aici? Iarăşi, oamenii care stau în deşert sunt speciali, au un stil de a fi aparte E curat, frumos. Cerul este complet parcă numai în deşert. Îmi place cum miroase în deşert.

Ionuţ: E foarte greu de explicat. Trebuie să fii acolo ca să simţi.

Ana: Şi după ce îl laşi în urmă, ai sentimentul că nu s-a întâmplat cu adevărat, că a fost un vis.

Ionuţ: Călătoria a început cu deşert (Sahara), la jumătatea ei am avut deşert (Kalahari şi Namib) şi s-a încheiat cu deşert (Nubian).

Ana: A fost ca un laitmotiv.

Into the world

V.B.: Pornind, de la deşert, aţi mai putea puncta câteva best of-uri ale călătoriei? Probabil că pentru cititorii revistei ar fi interesant, nişte experienţe care v-au marcat.

Ionuţ: Cu siguranţă pădurea ecuatorială, începând cu Nigeria şi terminând cu Republica Democrată Congo. Şi Delta Okavango este un loc foarte special.

Ana: Foarte fain a fost în Zambia. Am nimerit întâmplător într-un câmp de misionari americani care se aflau acolo mai ales pentru a face bine. Am participat şi noi la proiectele pe care le aveau ei în şcoli, în agricultură… A fost o experienţă personală, ne-am ataşat din prima clipă de cei de acolo şi ne-am simţit ca într-o familie. A fost singurul loc în care am avut oportunitatea să ne întoarcem după câteva luni. Şi sentimentul a fost că ajungem acasă. Într-o călătorie întâlneşti foarte mulţi oameni frumoşi pe care probabil că n-ai să-i mai vezi niciodată, oricât de mult ţi-ai dori. O relaţie, chiar şi prin telefon sau prin e-mail, e foarte greu de păstrat, iar oamenii pe care i-am întâlnit nici măcar nu folosesc mijloacele astea de comunicare. Nu o să-i mai putem întâlni decât dacă ne-am duce acum, repede, când încă ne amintim unde locuiesc, să îi găsim. Zambia a fost cam singurul loc unde am putut să ne întoarcem, să continuăm, să cimentăm o relaţie. Şi cu oamenii ăştia sper să rămânem prieteni şi să ne revedem.

V.B.: Practic, planurile voastre pe termen scurt ar fi să reveniţi şi să consolidaţi anumite experienţe. Adică, vă gândiţi tot la Africa, din ce am înţeles. Sau aveţi gânduri mai îndepărtate?

Ionuţ: Avem tot felul de idei legate de Africa, dar încă nu ştim cum o să le aşezăm într-un plan. Planul nostru era, iniţial, să facem turul lumii pe motocicletă, dar din cauza accidentului de dinainte de plecare planul s-a alterat un pic, iar turul lumii s-a oprit în punctul ăsta. Dar cred că acum suntem într-un fel de pit stop din care cred că vom merge mai departe, către Asia sau America de Sud. Nu ştim încă acum dacă o să facem aşa sau altfel… sper să ne lămurim cât mai curând.

Into the world

V.B.: Pe final, poate aveţi câteva gânduri, sfaturi pentru cei care îşi doresc să călătorească altfel.

Ana: În primul rând cred că ar trebui să fii deschis la tot ce se întâmplă, că de asta pleci de acasă. Pleci ca să trăieşti ceva nou. Şi ai şanse mai mari dacă renunţi la prejudecăţi şi la planuri. E bine să te organizezi, dar să te laşi ghidat şi de ce se întâmplă în jur.

Ionuţ: Ştiu că sună ciudat să spui că orice e posibil, dar, de fapt, chestia asta se traduce prin faptul că orice e posibil prin puterile tale. Noi am făcut cum am putut şi cum am vrut noi să facem. Altcineva poate să facă totul complet altfel. De cele mai multe ori îţi impui singur obstacolele. Ideea este să conştientizezi ce vrei să faci şi chiar să pui lucrul acela în aplicare.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0