IO Bar
„Expresso IO Coffee bar” a fost amenajat în parterul şi subsolul imobilului de birouri cunoscut ca sediul UAR, din Piaţa Revoluţiei.
Utilizatorii, o firmă germană producătoare de aparatură pentru cafea, au închiriat ulterior spaţiul, ceea ce a lăsat mână liberă arhitecţilor în opţiunile pentru materiale, culori, atmosferă. Rezultatul, deşi foarte sofisticat, s-a încadrat într-un spaţiu minuscul, un buget temperat şi transmite ideea de concept curat, exprimat cu limpezime în fiecare detaliu. Imaginea atipică relaxează ochiul saturat de clişee, iar minimalismul destinde croiala şi culorile sobre într-o parabolă spirituală a istoriei sitului.
Deosebirea între arhitectura bună şi cea mai puţin bună la momentul prezent seamănă foarte tare cu deosebirea între filmele bune şi cele mai puţin bune, în sensul că rezidă în mare parte în cantitatea de clişee servite pe parcursul spaţial sau ficţional. Cu cât avem parte de mai multe clişee pe metru pătrat de arhitectură, cu atât casa seamănă cu producţiile hollywoodiene de mare circulaţie. Există şi clişee care transformă arhitectura într-o telenovelă, dar să nu plonjăm atât de adânc în tenebrele creaţiei. În acelaşi timp, clişeele sunt o reţetă sigură care nu dă greş, aşa cum filmele mai sus pomenite nu ratează grosul publicului de cinema. Şi mai trist este că o dată cu trecerea timpului tot mai multe lucruri se transformă în clişeu, şi să te strecori printre ele e din ce în ce mai greu, oricât de chitit ai fi să mergi împotriva curentului. Aşa se face că, deşi numărul arhitecţilor e în creştere, arhitectura rămâne tot puţină şi tot în apanajul unei elite, deci nu există nici un progres şi nici o scofală în îngroşarea rândurilor de profesionişti. Iar o a doua consecinţă ar fi că în afara clişeelor, vrei nu vrei, rămân mai degrabă lucrurile indigeste şi neprietenoase; ceea ce face ca producţia de arhitectură de top să fie mai repede populată de câini andaluzi decât de domni şi doamne Smith, batmani şi alte arătări simpatice. Espresso IO Coffee Bar (sau pe scurt IO) este, ca să păstrăm analogia, un fel de scurtmetraj de artă care expediază toate clişeele într-un mare coş de gunoi şi-şi vede de treabă cu bruma de mijloace rămase după curăţenie, poate cele mai banale şi cele mai fireşti, dar care conduc în mod surprinzător la un rezultat ferit de banalitate. Avantajul de a lucra fără constrângerile clientului (barul a fost realizat independent de viziunea utilizatorilor, care sunt de fapt chiriaşi) a ajutat mult la evitarea tuşeurilor de tandreţe şi căldură care „înviorează” spaţiul – aşa cum sunt „înviorate” toate barurile în ideea ca experienţa ambientală să aibă dacă nu un happy end, măcar ceva călduţ de luat acasă ca impresie subliminală. Aflat la parterul şi subsolul unei case incinerate în decembrie ‘89, recent restaurată şi transformată cumva într-un memorial al revoluţiei, barul în discuţie nu prea potrivea atmosfera caldă cu contextul dat. De fapt, mare parte din bar este scufundat dedesubtul casei-monument, îmbrăcat în carcasa unei case noi, crescute pe sub pielea celei vechi ca o nouă osatură.
Ideea iniţială, de a elimina parterul pentru a exhiba coaja casei-monument afundându-se în pământ, a fost abandonată în favoarea unui planşeu deschis către subsol printr-o scară minimală, din tablă striată. Nivelul de acces dă astfel impresia bizară că filmul se derulează de la cap la coadă, întrucât funcţiunile esenţiale ale localului (barul propriu-zis, toaletele şi alte acareturi) sunt un etaj mai jos, iar aici nu te întâmpină decât câteva mese înconjurate de pereţii descărnaţi ai vechii case şi protejate de o epidermă de sticlă. Imaginea e stranie, o sală de aşteptare confortabilă şi elegantă în mijlocul unui peisaj postapocaliptic şi ruinat. Abia după coborârea scării de tablă sensul evenimentelor se revelează în sfârşit, dând la iveală barul de unde pleacă ceştile cu cafea către supravieţuitorii incendiului instalaţi la parter.
Noua fundaţie a determinat parapetul perimetral al barului care, îmbrăcat în granit ca şi podeaua, delimitează spaţiul funcţional de cel artistic: o nişă luminoasă între tavan şi aşa-zisul parapet, în care sunt expuse instantanee comemorative luate de fotograful Radu Igaszag în timpul incendiului din 1989. Granitul negru, care în primă instanţă pare ales pentru o subliniere oarecum lugubră a prezenţei casei incendiate, dovedeşte veleităţi de spectacol în combinaţie cu fotografiile colate pe perete şi cu linia curbă, de o eleganţă cvasifrivolă a scaunelor – tot negre. Pentru a evita impresia de scrâşnet între materiale dure, blaturile meselor sunt din lemn în culoare naturală, singurul element relativ soft din repertoriul amenajării. În rest, betonul cu textură aparentă (doar vopsit cu un gri egalizator), granitul, tabla treptelor şi inoxul balustradei, aluminiul mat care îmbracă plafonul, sticla care închide parterul şi plasticul scaunelor sunt texturi atât de comparabile la nivel senzorial încât numai abilitatea de a le despărţi prin fante, tăieturi şi decroşuri drenează tensiunea dintre ele, stabilind un echilibru controlat, fără dramatisme.
Filmul se termină fără lacrimi, criminali în serie şi eroi salvatori. Secvenţele captivează, pentru că te smulg dintre clişee şi-ţi pun inima la loc. Oricât de dramatică ar fi fost soarta casei şi a sitului, spre uşurarea celor interesaţi, reiese că lucrurile pot fi relatate simplu şi reţinut – fără bocitoare sau piramide.