Iubitafizica – poezia supranaturalului decodată de păpuşi în mărime naturală

Pe altarul unui hei-rup artistic de polenizare încrucişată, Iubitafizica lui Iulian Tănase a trecut hopul unei chete de crowdfunding, la iteraţia teatrală. Pus în scenă de Lightwave Theatre în premieră la Godot, spectacolul ne sfătuia din blocstarturi să „nu adormim în scaun decât pentru a visa cu ochii deschişi”. Slabe şanse!

Text: Ioanina Pavel
Foto: Lightwave Theatre Company

Iubirile imaginare, protagonistele show-ului, n-ar merge oricum braţ la braţ cu Moş Ene, ele se întovărăşesc mai degrabă cu spiri­du­şul Puck, jucat aici cu abnegaţie de păpu­şarii Lightwave, vârf de lance al teatrului din trup cioplit în România. Îndemnul care pre­faţa voice-over-ul piesei semnate de Tănase, anunţa deci şi avântarea descătuşată în fantastic, mai rar găzduită de scenele teatrului underground, şi plonjările meditative care aveau să se îngrămădească pseudo-liric în continuare. Înrămată melodic live de virtuozul Iustin Gâlea, scena se încărca rapid, cu iubita­fizicienii şi iubitele lor, câteva nume aparte – bote­za­te cu tâlc – din cele douăzeci care populează cartea. Articulate umanoid cu straie de po­ves­te (Story about Mimi), ele pluteau peste galaxiile grafice proiectate hipnotic pe fundal, sau coborau în coregrafii slow-motion, grefate pe corpul păpuşarilor. Clarobscurul îmbăia constant Iubita în reflectorul obsesiv al inimii de iubitafizician, iar, din off, scriito-rul trăgea sforile şi tuna porunci pe ton de raisonneur… „Să nu preaiubeşti dacă nu iubeşti!” Un real efect secundar al Iubita­fizi­cii nu e deloc somnul, ci imersiunea în di­ver­sele încarnări ale amorului închipuit – în visele care dilată scena şi riscă să-i înghită pe visători – asigurată de păpuşarii-exosche­letici care le manipulează din umbră. Intro­duse în scenă pe refrene mlădioase ca o co­loa­nă sonoră de film, întâlnirile cu iubitele se succedau fluid şi antigravitaţional, iar ase­diul torenţial de stimuli isca pe scenă o furtună audio-vizuală aproape perfectă. „Aproa­pe” pentru că libretul ticsit cu zeci de calambururi declamate axiomatic mi-a lăsat şi jindul unui transplant cardiac. O inimă predispusă la romantism s-ar fi sincronizat mai bine la atmosfera prolixă din Laboratorul Iubitafizica. Măştile păpuşarilor-laboranţi, contra viru­lenţei Iubirii imaginare, trimiteau la capcanele acestui gen de iubire plăsmuită unilateral – într-una am căzut şi eu, încleiată în mierea cuvântării preţioase. Când, de fapt, spectacolul Cristinei Andreea Ion atinge, prin gesturi cizelate gingaş şi accente cobo­râte selectiv, desăvârşirea artistică la care cartea doar tânjeşte, cam prea zgomotos. Iar carnea de manechin maleabil, purtată regesc pe umeri prin cotloanele cărţii-cochilie, o umple de magie vie, vibrantă, validantă.