„Juste la fin du monde” – Dolan în intimitate

Despre filmele lui Xavier Dolan se poate spune orice, mai puțin că te lasă nebulversat.

Răsfățul pe care i-l acordă presa internațională și festivalul de la Cannes, în mod special, (unde cel mai recent premiu câștigat este Grand Prix în 2016 pentru Juste la fin du monde) acestui enfant terrible canadian de 27 de ani se dovedește a fi pe deplin justificat.

Regizor, actor, scenarist monteur, costume designer – Dolan sare cu pasiune din partitură în partitură și este exact ceea ce-i place să facă și în tipologia filmelor sale.

După festinul exploziv numit Mommy (2014, probabil cel mai bun film al său de până acum), Dolan atacă un nou registru: cel al filmului inspirat de teatru.

Juste la fin du monde este o adaptare cinematografică a unei piese de teatru a lui Jean-Luc Lagarce și este primul film în care camera lui Dolan este mult mai interesată să urmărească tumultul interior al personajelor decât felul în care acestea se proiectează pe fundalului unui freamăt exterior.

Rămân totuși în cadru cele mai dragi obsesii ale regizorului: relația cu mama, homosexualitatea, feminitatea portretizată în tușe puternice, de forță vizuală, estetică și morală.

Dar caracterele, tensiunile și sentimentele se nasc de data aceasta din limbaj și mai ales din tăceri, din ochi care se pleacă peste lucruri pe jumătate ghicite, din frustrări care încearcă să iasă din gurile încleștate ale personajelor. Și, mai ales, dintr-o manieră de filmare (gros-planul) pe care Dolan și-a asumat-o curajos în aproape întreg filmului (și care i-a adus și cele mai multe critici).

Louis (Gaspard Ulliel) este personajul-spectator care se întoarce acasă după o absență de 12 ani pentru a încerca să dea familiei o veste imposibilă, cea a apropiatei sale morți. Este doar o zi petrecută în casa familei, într-o zi caniculară de vară, nu chiar sfârșitul lumii…

Este o zi în care fiecare dintre personaje încearcă, să recupereze, în felul său, un timp pierdut.

Este un concert de viață pe cinci voci, care mai de care mai sonore (atât în cuvinte, dar mai ales în tăceri). Evadarea se face de câteva ori în amintirile lui Louis suprapuse unui prezent pe care-l trăiește deseori difuz.

Să-i aduni în jurul aceleiași mese pe Nathalie Baye (mama), Léa Seydoux (sora), Marion Cotillard (cumnata), Vincent Cassel (fratele) și Gaspard Ulliel este un seducător moment de cinema în toată puterea unui minunat joc actoricesc.

Mai sunt lumina, culorile, muzica cu care Dolan nu se sfiește să se joace, după cum nu îi e teamă să arunce în mijlocul unei drame de familie Dragostea din tei de la O-Zone. Juste la fin du monde este un film de o intimitate aproape intimidantă, care tulbură, răscolește, rămâne.

Juste la fin du monde, 2016; Regia: Xavier Dolan; Cu: Nathalie Baye, Léa Seydoux, Marion Cotillard, Vincent Cassel, Gaspard Ulliel.