Ka-chiiing! sau mutaţiile tragi-comice ale goanei după bani

Dacă nici vouă nu vi se întâmplă des să fiţi plăcut surprinşi de milenialii cu aspiraţii scenice sau de o piesă independentă fără meta/mema-aspiraţii ascunse, Ka-chiiing a câştigat deja lupta pe jumătate. Restul e râs. Alexandru Unguru montează o satiră la adresa societăţilor capitalist-corporatiste, între care ne înscriem şi noi.

Text: Ioanina Pavel

Cu arcade înalte, columne interioare, scaune căptuşite generos şi un zid de bănuţi aurii postat oracular la intrare, Teatrul Mignon contextualizează subiectul cum niciun alt colţ din peisajul teatral independent n-ar fi reuşit prin butaforie ocazională. Aici, într-o co­pie fidelă a opulenţei, cultura Ochiului Dracu­lui îşi dă din start arama pe faţă, în straiele-i ariviste pe care i le ghicim şi dintr-o ocheadă pe stradă. Dacă, în realitate, întâlnirile cu extremele so­cie­tăţii cashopate sunt destul de răsfirate cât să le gustăm blazat şi să le servim ca aperitiv trivia la o masă cu prietenii, spectacolul lui Un­guru le comprimă într-o salbă de şase sketch-uri cu încărcătură comică, ţintită spre tensiunea dintre omoplaţi. Pe fundalul unei competiţii-flirt între sonorităţile medie­va­le ale unor muzicanţi ambulanţi (Doru Gabriel San­du şi Cristian Stănoiu) şi trilurile clasico-si­man­dicoase ale flautistei Luisa Juverdeanu, un tânăr (arhetipul marketer-ului de birou, jucat de acelaşi Unguru) este confruntat de şase „zâne urbane”, o defilare pestriţă a în­tru­chipărilor marketing-ului stradal ad-hoc, sus­ţinută de o singură actriţă în formă maximă. Înarmată cu o cadenţă desăvârşită şi dozaj co­mic de-o rară expresivitate, versatila Ale­xan­dra Badea îmbracă recognoscibil fiecare personaj-sugătoare al peripului nostru citadin de toate zilele: vânzătoarea de vise sau de plă­ceri, de fapte bune sau dezvoltare personală, de ţigări eco sau creme minune. Deşi Unguru îi ţine piept, cu stoicismul afişat a contrecœur de fiecare dintre noi când ne e tăiată calea sau deturnat şirul gândurilor, tâlhăriţa Badea şterpeleşte aplicat atenţia sălii, punctând evidenţa. Banul tronează, noi trăim după dictare, viaţa este negoţ şi totul este convertibil, în mar­fă. Nimeni şi niciun şiretlic nu este în afa­ra atribuţiei vânzătorului. Contribuţia muzica­lă din intermezzourile-cadru, pe de altă parte, readuce arta în discuţie – care şi ea cade, sau se ridică, sub imperiul Banului, însă reuşind cumva să se substragă marfo-logiei dominante. Astfel, indiferent ce unitate de măsură foloseşte arta dramatică în zilele noastre, succesul de casă sau ropotele de aplauze, Teatrul Mignon iese pe plus cu acest show.