Ka$t€lul Bran. De la mit naţional la paradis kitsch

În România de azi, dacă spui Bran, spui agroturism prosper, brânză în coajă de brad şi Castelul cu acelaşi nume. Dacă spui Castelul Bran, spui Dracula. Nu apuci să spui bine Dracula şi te trezeşti înconjurat de efigii pe diverse suporturi ale unui domnitor român, Vlad Ţepeş pe numele lui din cărţile de istorie, zis şi ca mai sus. Turişti din toate ţările, uniţi sub nobilul stindard al inepţiei, descalecă în localitatea sus-menţionată pentru a se împărtăşi din spiritul locului. Care spirit, că ne place sau nu, poartă marca k.

Întâi de toate, a fost odată un personaj istoric, Vlad pre numele de botez, fiul lui Vlad I Basarab şi nepot al lui Mircea cel Bătrân. Respectivul Vlad nr. 1, tatăl, a fost binecuvântat cu porecla Dracul datorită posesiei unui ordin de Cavaler Cruciat al Dragonului pentru merite în apărarea creştinismului. Fiul său, victimă a acestei paternităţi eroice, a căpătat de timpuriu porecla de Draculea sau Dracula, în sens de fiul dracului, dar poate şi datorită unor calităţi pe care nu putem decât să le bănuim. Ajuns la domnie, Vlad al II-lea capătă şi porecla de Ţepeş datorită pasiunii, tipic româneşti aş spune, pentru ţeapă. Altfel de ţepe însă decât folosim noi astăzi, ceva mai grosiere, practic nişte pari ascuţiţi, în care obişnuia să-i aşeze pe cei care nu mai găseau scaune la masa bunătăţii sale. Cât adevăr şi câtă imaginaţie artistică se găsesc în gravurile care îl înfăţişează mâncându-şi ciorba la umbra unei păduri de ţepe locuite, nu vom şti niciodată, aceste gravuri fiind opera unor meşteri de prin Kronstadt şi Hermanstadt, cetăţi pe care Vlad le mai necăjea din când în când. Evidentă rămâne însă cruzimea domnitorului, de care poporul român nu s-a îngrozit, ba l-a mai transformat şi într-un simbol, pe care directorii de conştiinţă nu ezită să-l scoată de la naftalină ori de câte ori e nevoie. „Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne…” se tânguia însuşi poetul naţional, excedat de politica şi conducătorii vremii. Destinul său ar fi rămas totuşi provincial, marginal, fără aportul nesperat al unui autor irlandez, Bram Stoker, care, pe la sfârşitul secolului trecut, probabil din plictiseală şi ceva datorii la băutură, s-a gândit să scrie o carte: „Dracula, a story of vampires”. Câţi vor fi citit această carte, habar n-am, cu siguranţă însă, ea a reuşit să impună un personaj devenit mit şi sursă de mitologii paralele, născute şi hrănite din obsesiile unor societăţi tulburate. Ce ne interesează aici este numai constatarea că realitatea istorică a domnitorului român, de la care personajul cărţii a împrumutat numele şi câteva trăsături fizice (după celebrul portret aflat în manuale şi, în original, la castelul Ambras din Innsbruck), a ajutat la consolidarea mitului. O existenţă istorică reală pentru un personaj fictiv e oricând un lucru bun. De aceea, nu contează că personajul cărţii este un nobil secui din Transilvania şi nicidecum un domnitor muntean, iar epocile sunt diferite. Pasiunea pentru sânge şi o oarecare identitate geografică (Transilvania şi Muntenia sunt tot un drac pentru „lumea civilizată”) îi unesc şi asta e suficient. Nu mai insist cu biografiile istorice sau vampireşti ale Vladului, că ele sunt îndeobşte cunoscute, iar dacă nu, se pot găsi prin cărţi de istorie şi pe net, şi revin la treaba cu spiritul locului.

Locul Bran este o localitate din centrul României sau sud-estul Transilvaniei, dacă preferaţi, renumită prin spiritul întreprinzător al locuitorilor săi, încercaţi afacerişti, aruncaţi cum au fost de soartă la intersecţia unor vechi drumuri comerciale. Bran este totodată şi numele castelului care străjuieşte localitatea de pe creasta unei măguri şi care patronează astăzi un intens comerţ cu obiecte vampireşti desfăşurat în târgul încropit la baza respectivei măguri. Construit de braşoveni în secolul XIV pentru a-şi proteja avutul, castelul îşi tot schimbă proprietarii până în secolul XX, când, ajuns în posesia familiei regale, întregul ansamblu beneficiază de o restaurare, fiind transformat în reşedinţă de vară, înconjurată de un parc cu alei de promenadă, lac, fântâni, terase şi o Casă de ceai. Ceva încă a rămas din această lăudabilă iniţiativă, atât de străină direcţiei pe care i-a fost dat castelului să o apuce în ultima vreme. Care e legătura între această cetate construită de braşoveni şi domnitorul muntean, numitul Vlad Ţepeş, greu de spus. Se pare că, la un moment dat, refugiat din Muntenia în urma trădării boierilor, domnitorul ar fi fost găzduit o perioadă la Bran. Este însă numai o supoziţie, neconfirmată, din câte ştiu, de documente reale. Puţin important, oricum, o bănuială face cât zeci de certitudini, dacă e profitabilă. Astfel, prin ciudate mecanisme ce ţin de imaginar şi, în egală măsură, de pecuniar, Castelul Bran a devenit reşedinţa vampirului Dracula, „al cărui spirit bântuie încă aceste locuri străvechi” (citatul este preluat de pe un site românesc pe care se găseşte o succintă descriere a castelului). După preluarea întregului domeniu de către stat, la baza dealului a fost amenajat chiar şi un muzeu etnografic, al cărui acces, ca şi cel către castel, se face astăzi printre tarabele cu vampiri şi schelete. Această adunătură de tarabe, al cărei început este greu de datat, a cunoscut în ultimii ani un proces accelerat de năpădire a spaţiului, o dată cu dezvoltarea agroturismului în zonă, a transformării şomerilor în artizani şi, nu în ultimul rând, a comerţului cu China. Varietatea exponatelor sporeşte an de an, asimilând, sub patronajul horror-ului draculesc, tot felul de obiecte fără nici o legătură cu locul şi spiritul asumate. Astfel, alături de farfurii şi halbe cu silueta castelului găsim reproduceri după Leonardo da Vinci, tablouri cu lei sau matroşca, pe lângă puloverele populare şi macrameuri răsare câte un Brâncuşi interpretat artizanal, iar vrăjitoarele pe mătură şi scheletele cu baterie plutesc deasupra portretului domnitorului. Trec peste picturile cu lei, care cu boi, căţei şi mori de apă, veiozele-şemineu, fântânile din trunchiuri de mesteacăn, creioanele de un metru, ceramica de korund şi feţele de masă brodată aproximativ popular, produse ale kitsch-ului naţional, ce pot fi întâlnite oriunde există posibilitatea parcării unui autobuz cu turişti. Există totuşi, ca în orice astfel de loc binecuvântat de zeii prostului gust, câteva obiecte-cheie, care dau măsura principalului defect al românului recent: imaginaţia nestăvilită. Unul dintre ele este ceasul de Bran, cu mecanism ieftin, chinezesc, montat pe o scândură naţională de brad pe care este imprimată silueta castelui. Altul este vampirul în sticla de plastic de doi litri, fără dop, cu şnur tricolor lipit de-a lungul, iar lângă acesta, strălucind realmente de măreţie, se dă în leagăn vampirul îmbrăcat în ie ţărănească, purtând cuşma deasupra expresiei de copil retardat. Inutil să insistăm, trebuie mers şi văzut cât de departe poate ajunge spiritul lăsat să se exprime liber al mitocanului devenit fabricant şi comerciant de suveniruri. Delirul este atât de avansat, că nu mai ştii dacă să te îngrozeşti de felul în care arată obiectele, de nonşalanţa vânzătorilor în promovarea urâtului sau de imbecilitatea cumpărătorilor care, cu siguranţă, îşi vor expune ororile achiziţionate prin case. Până la capăt însă, situaţia nu trebuie să ne îngrijoreze, căci se întâmplă oriunde spiritul turistic îşi impune propriile reguli şi norme.

Ce mi se pare particular şi demn de reţinut aici este că un castel oarecare, altminteri o construcţie plăcută, pitorească, a reuşit să devină un reper kitschos al României contemporane. Că un personaj istoric, unul de roman, şi un castel medieval, fără nici o legătură reală între ele, s-au amalgamat într-o construcţie identitară românească. Că sub presiunea comercialului, a profitului imediat, suntem dispuşi să rescriem istorii, să ne asumăm lucruri care nu ne aparţin, să resuscităm avortonii altor culturi, falsificând cu nonşalanţă adevărul. Poate că nu e nimic grav în asta, mai câştigă şi oamenii nişte bani, România ceva notorietate, căci, fără nici un fel de glumă, Dracula este probabil cel mai cunoscut personaj român. Iar acest lucru, în loc să ne îngrijoreze, ni se pare convenabil, demn de promovat, de transformat chiar în proiect naţional de parc de distracţii. Iarăşi nu suntem în stare să vedem dincolo de fapte, bucuroşi de încasări mărunte, să ne ferim de încălcarea principiilor şi să ne temem de lipsa de coloană vertebrală. Cuvinte goale în faţa unui grup de turişti dispuşi să cumpere vampiri pe sârmă şi săbii ninja de la poalele castelului Bran.

Dar dincolo de toate acestea şi pentru a reveni la marca k, cred că locul suferă totuşi de o lipsă de organizare şi profesionalism a prostului gust, de acea seriozitate lipsită de imaginaţie ce constituie măsura imbecilului perfect. Se simte parcă nevoia ca nişte agenţii sau măcar câţiva profesionişti ai comunicării să se implice în mutarea Branului din văile diletantismului către înaltele culmi ale adevăratului business. Să traseze guidelines-urile vampirismului românesc, să organizeze comerţul după regulile tari ale economiei de piaţă, cu dezvoltări şi exporturi bine planificate, să ia în calcul globalizarea, să privească în viitor, ce mama dracu’! Institute de Draculologie se vor naşte, cei mai buni artizani vor fi premiaţi cu ordinul Dracula clasa 1, programe culturale se vor desfăşura sub egida: „Dracula, vampir românesc” şi „noi dăm Branu’, voi daţi banu’”. Numai astfel vom putea păşi cu capul sus prin Europa, proşti şi mândri, cum vor fi fost şi strămoşii noştri şi cum vor fi şi copiii copiilor noştri dacă o ţinem tot aşa.