La Comedie de Bethune
În 1994, Manuelle Gautrand câștiga competiţia pentru construirea unui nou teatru în centrul oraşului Béthune, pe locul unui cinematograf datat în anii ‘30. Proiectul îngloba faţada vechiului imobil (singurul element păstrat în urma demolării), într-un nou corp voluminos, cu exteriorul vopsit în purpuriu strălucitor şi imprimat cu forme romboidale. Povestea nu se încheie însă aici: la numai zece ani de la finalizarea clădirii, arhitecta a avut şansa să continue intervenţia, tot în urma unui concurs, printr-o extindere menită să facă loc mult
Folosindu-se de imaginarul culorii, dar şi de materialitatea ei, Manuelle Gautrand atrage atenţia asupra clădirii: în ciuda proporţiilor, liniile ei rotunjite compun o prezenţă delicată; care te duc cu gândul la o scoică uriaşă, refugiul perfect în oraşul-ocean. Clădirea finalizată în 1999 îndeplinea în cea mai mare parte cerinţele funcţionale specifice unui teatru. Era împărţită în două zone: una mai amplă, destinată artiştilor, care cuprindea sala de spectacol şi anexele indispensabile (cabinele actorilor şi cabinele tehnice) şi una mai restrânsă, în partea de nord, rezervată publicului şi birourilor.
Proiectul iniţial prevedea, de asemenea, un corp de clădire menit să adăpostească o sală de repetiţii şi spaţii administrative, însă terenul pe care urma să fie construit era ocupat de o casă veche, ce din motive financiare va fi demolată abia în 2009, anul organizării celei de-a doua competiţii. Pentru a restabili dinamica firească a teatrului, întregindu-l cu acel spaţiu al utopiei atât de necesar, arhitecta alege pentru extensie un stil diferit, care să oglindească perioada actuală.
Organizat pe trei niveluri, în echilibru perfect cu structura originală, noul corp este îmbrăcat în plăci metalice de un negru intens, care, dispuse oblic, alcătuiesc o mozaicare romboidală. Clădirea capătă astfel o textură grafică, susţinută de alternarea lăcuirii mate cu cea lucioasă inspirată din picturile lui Pierre Soulages –, care reflectă lumina diferit, aducând un plus de vitalitate şi emoţie. Integrând într-o manieră rafinată motivul grafic al faţadei purpurii, Manuelle Gautrand creează un spaţiu al interferenţelor, în care toate cele trei perioade (anii 1930, 1990 şi 2000) se află în sincronie stilistică. Fluiditatea compoziţiei exterioare se regăseşte şi în structura interioară, unde extensia pune în relaţie toate funcţiile spaţiului: foaierul, mărit acum, înconjoară sala de repetiţii, făcând legătura cu sala mare a teatrului şi cu zona de cafenea destinată artiştilor şi publicului. Relocarea foaierului, care beneficiază de ieşiri în ambele bulevarde ce mărginesc clădirea, contribuie la creşterea vizibilităţii teatrului, făcând totodată cafeneaua mai accesibilă şi mai primitoare. La nivelul al doilea, spaţiul alocat birourilor, legat la rândul său de cel existent deja în corpul iniţial, este mai amplu şi mult mai practic. Cromatica interioară se află sub semnul continuităţii, nuanţele folosite variind de la negru până la purpuriu. Singura excepţie e adusă de culoarea aleasă pentru bar şi pentru piesele de mobilier din foaier: un alb strălucitor care luminează şi îmblânzeşte spaţiul, fără a-i ştirbi nota de eleganţă. Sistemul de iluminare urmează aceeaşi linie a contrastului, tuburile fluorescente lungi, suspendate de tavanul negru, accentuând senzaţia de strălucire.
Îmbinând energia modernităţii cu forţa trecutului, biroul condus de Manuelle Gautrand reuşeşte să creeze un proiect compact, aliniat la normele de securitate şi accesibilitate în vigoare, infuzat de o scenografie conştientă care devoalează şi totodată adânceşte misterul vieţii din interiorul clădirii.