fbpx

La Horezu, pentru un Maldăr de lucruri

Căutând o cazare decentă, probabil că nu foarte mulţi dintre cei care trec prin Horezu şi sunt însoţiţi pe o bună bucată din drumul localităţii de o tărăbeală de tip bâlci îşi pot imagina că prin zonă se poate şi altfel. Văzând munţii de oale şi felul în care sunt ambalate comercial, în şoproane încropite, cu influenţe arhitecturale de Deduleşti, te aştepţi la pensiuni în culori vii, cu materiale şi detalii de ultimă oră (pvc-uri, inox-uri, lambri-uri, mansard-uri şi multe alte uri la adresa bunului simţ) şi confort pe măsură. Adică de evitat… Eu, unul, dacă n-aş fi ştiut unde mă duc, puţin probabil să fi îndrăznit să mă opresc. Dar, după cum v-aţi imaginat şi veţi vedea, ştiam foarte bine.

Text: Bruno Andreşoiu

La Horezu, pentru  un Maldăr de lucruri

Căci, la numai patru kilometri de Horezu, pe drumul spre Craiova, în Măldăreşti, localitate de-acum celebră pentru cele două cule – Greceanu şi Duca –, se găseşte fosta casă Pleşoianu, transformată turistic în Conacul lui Maldăr. Credeţi-mă pe cuvânt, după ce treci de poarta de la şosea şi începi urcuşul micii pante care duce la conac, laşi în urmă cotidianul de care suntem sătui şi regăseşti acea Românie la care unii nici nu mai îndrăznesc să spere. Respectiv civilizată, curată, rafinată. Să vă spun despre ce e vorba. Un autentic conac boieresc, derivat pare-se prin extinderi succesive dintr-o mai veche culă, amplasat pe un pinten de deal şi înconjurat de un teren de două hectare, dintre care cam unul şi jumătate de pajişte impecabilă. Piscină, pavilion de grădină, restaurant amenajat într-o construcţie acoperită cu şiţă, cu cerdac şi iz de atenanse tradiţionale şi o alee de copaci uşor seculari. Asta pe repede înainte, fără verbe, epitete şi volute stilistice. Recăpătându-ne uzul gramatical, câteva detalii n-ar fi de prisos. În primul rând, conacul. Amplasat pe buza dealului, străjuind împrejurimile, fie şi numai prin poziţia sa, pare a confirma ipoteza culei extinse.

La Horezu, pentru  un Maldăr de lucruri

Din vechea configuraţie a acesteia, cum va fi fost ea, a rămas însă puţin, căci proprietarii au adăugat şi extins, după nevoile lor şi ale vremii, casa până la configuraţia actuală, atestată astfel din 1910. Restaurarea de astăzi a transformat reşedinţa de vară a familiei avocatului Pleşoianu (ultimul proprietar pre-comunist) într-un mic hotel de 15 camere, cotat la 4 stele, doar pentru că probabil nu are suprafeţele şi dotările obligatorii pentru 5. Confortul însă, din plin. Refăcut cu o minuţiozitate şi grijă pentru detalii demnă de a fi urmată, conacul propune în fiecare cameră un alt tip de mobilă, toate vechi, toate autentice, restaurate cu simţ de răspundere.

La Horezu, pentru  un Maldăr de lucruri

Pereţii văruiţi în alb curat, cu muchiile rotunjite, arcadele şi coloanele din piatră gălbuie şi, nu în ultimul rând, scoarţele olteneşti de pe jos rotunjesc atmosfera de veche reşedinţă boierească, în care se vor fi amestecat mereu lucrăturile autohtone şi importurile pre(ten)ţioase. Pentru mai multe detalii, nu ezitaţi să vizitaţi conacul, iar dacă asta nu vă e la îndemână, încercaţi nr. 127-128 (iulie-august 2012) al revistei igloo sau albumul Conace & Pensiuni din România al aceleiaşi edituri. Eu nu voi încheia însă povestea conacului înainte de a da şi câteva ponturi despre ospitalitatea gazdelor.

La Horezu, pentru  un Maldăr de lucruri

Bucătăria este îngrijită, cu multe produse făcute în casă, tradiţionale, dar nu în sens restrictiv, ci mai degrabă creativ. Adică, la micul dejun spre exemplu, lângă zacuscă stă confortabil pateul de ficat cu stafide, iar slăninuţa poate fi contracarată cu o salată-pastă de peşte. Friptura de porc are crustă de praz şi muştar şi garnitură de ciuperci de pădure pe pat de spanac, iar pieptul de pui e însoţit de orez basmati. Dulceţurile sunt toate de casă: afine, mere cu nuci şi stafide, pastă de măceşe, iar prăjitura cu miere e de s-o iei de la gura copiilor. Un prieten care frecventează zona şi pe care n-am niciun motiv să-l suspectez de ipocrizie, spunea că aici se mănâncă cel mai bine pe o rază de mulţi kilometri.

La Horezu, pentru  un Maldăr de lucruri

În plus, nimerind eu un weekend cu senzaţională vreme de toamnă şi sărbătoare, prânzul de sâmbătă s-a petrecut pe pajişte, într-o atmosferă de cea mai mihalkoviană extracţie, din care lipsea numai pianina albă pe verdele intens al ierbii. Nu însă şi ospătăriţele în ţinute de gală, afinată şi vişinată în carafe de cristal, ciorbă în blide ţărăneşti (Horezu autentice), tocăniţă ticluită la ceaun, pe pirostrii. Deci, nu mai staţi pe gânduri!

La Horezu, pentru  un Maldăr de lucruri

Dar nu numai despre mâncat şi dormit e vorba în rubrica noastră de turism, deşi uneori e mai mult decât suficient pentru a-ţi desfăta şi satisface mare parte din simţuri şi nevoi, inclusiv spirituale. Nu însă şi în zona Horezului, cu totul binecuvântată când vine vorba de plimbări şi călătorii cu sens, adică turism inteligent. Realmente, nu ştiu să fie multe zone în ţară atât de bogate în destinaţii şi obiective turistice de tot soiul, naturale şi culturale, sportive (drumeţiile şi plimbările sunt un fel de sport, nu?) şi ecumenice laolaltă. Cum însă multe dintre ele sunt de o notorietate chiar mai mult decât naţională, nu cred să aibă sens să ne referim tot la ele, căci le găsiţi pe toate hărţile, ghidurile şi site-urile de profil. Dacă nu vă vom trimite dară la mănăstirile Hurezi şi Polovragi, la Bistriţa sau Arnota, la culele de la Măldăreşti sau la trovanţii din Costeşti nu e pentru că nu merită, Doamne iartă-mă!, ci pentru că acolo oricum veţi merge de n-aţi fost deja. Aşa că, în spiritul rubricii şi apucăturilor noastre mai vechi, vom încerca să vă sugerăm câteva destinaţii mai puţin bătute, mai pitite, mai ferite de hoardele de conaţionali transpiraţi, descoperite, cu trudă şi bucurie împreună, de scouterii noştri specializaţi în comori ascunse.

La Horezu, pentru  un Maldăr de lucruri

Dacă baza e la Măldăreşti, adică foarte aproape de Horezu, să începem cu lucrul cel mai specific posibil, anume ceramica. Celor care vor să înţeleagă cât de cât valoarea autentică a meşteşugului tradiţional, le recomand să evite cu eleganţă tarabele de pe drumul naţional şi să se deplaseze doi-trei kilometri către ceea ce va fi fost cândva satul Olari, astăzi parte integrantă a extinsului oraş Horezu. Relaxaţi-vă, drumul e semnalizat şi asfaltat, aşa că nu e niciun deranj. Acolo subzistă (şi s-au şi extins) atelierele tradiţionale ale diferitelor familii de olari care lucrează încă exact aşa cum o făceau şi părinţii şi bunicii lor. Eu, unul, am fost uşor surprins să constat că mai nimic nu s-a schimbat de la ultima mea vizită pe-acolo, de acum cel puţin 15 ani. Îmi imaginam roţi cu motor, iluminat cu LED, îmbunătăţiri tehnologice diverse, laptopuri şi comenzi on-line. Slavă Domnului, nimic din toate astea. Casa-muzeu Vicşoreanu e cam la fel, iar la familia Mischiu se lucrează tot cu roţi tradiţionale, şezând tot pe scaunele înalte cu trei picioare, tot cu corn de vacă şi pană de gâscă, gaiţă (cu bod întors) şi lut din deal, culori din pământ de la Slătioara şi caolin de prin Ardeal. Familia Popa, care ne-a făcut şi o demonstraţie la Conac, nu face nici ea notă discordantă. Pe restul nu am mai apucat să-I vizitez, dar mă îndoiesc să fie diferenţe majore. Prin urmare, dacă doriţi să cumpăraţi ceramică de Horezu, mergeţi la Olari, că e mai sigur, mai direct şi inevitabil mai ieftin decât la drumul naţional. De pitoresc nu mai spun, că am spus mai sus, ce mama dracu’!

La Horezu, pentru  un Maldăr de lucruri

Plecând cu sarsanaua plină de farfurii şi blide, oale şi cănuţe de ţuică, se poate ajunge direct în fostul sat Români, azi şi el parte integrantă din Horezu. E satul prin care se ajunge la mănăstirea Hurezi, proiectata necropolă a domnitorului martir şi canonizat şi probabil cel mai frumos exemplu de arhitectură brâncovenească din ţară. Dar nu la mănăstire mergem noi, că acolo mergeţi şi singuri, ci la moara din sat, care măcina încă grâu şi porumb cu nu foarte mulţi ani în urmă. Aflată într-un incert proces de restaurare, ea poate fi vizitată şi la interior, cu cheie de la măicuţele mănăstirii, care o păstoresc cu evlavie şi nu foarte mare interes pentru turism. Acoperită cu şiţă şi cocoţată pe picioroange, pe mâna dreaptă cum revii de la mănăstire, este uşor de recunoscut şi pierdut în acelaşi timp, căci e mică şi pitită între copaci pe malul pârâului care o aliment(eaz)ă.

La Horezu, pentru  un Maldăr de lucruri

În contrast absolut cu măreţia ansamblului monastic, rătăcită între pomi şi bălării cât gardul, micuţa moară vorbeşte poate mai elocvent despre smerenie şi cumpătare, despre cuviinţă şi respectiva pâine cea de toate zilele. Păcat că nu e mai bine şi mai curat pusă în valoare, căci de mare folos ar putea fi multor minţi rătăcite. Şi dacă tot am ajuns la pâine cotidiană şi minţi rătăcite, poate că n-ar fi rău să scăpăm şi la puţin turism ecumenic, căci şi la asta zona Vâlcei pare a fi campioană. Am promis eu să nu vă recomand locuri foarte cunoscute, dar pentru bisericuţa dintr-un lemn a mănăstirii cu acelaşi nume trebuie să fac o excepţie. Situată cam la 30 de km de Horezu, bisericuţa merită cu prisosinţă deplasarea, mai ales dacă reuşiţi să fiţi ceva mai matinali ca de obicei ca să prindeţi şi un răsărit de soare de după dealurile care o înconjoară. Eu, unul, aşa am găsit-o ultima oară şi, deşi aveam aparatul foto de gât, deci un contact nemijlocit cu tehnologia (adică ceva total ne-mistic), tot am fost încercat de gânduri în care determinările mundane nu mai aveau niciun sens şi nicio valoare. Cred că, fără aparat şi cu pantofi uscaţi, aş fi riscat grave elanuri de schimnicie.

La Horezu, pentru  un Maldăr de lucruri

Locul e într-adevăr de poveste: o bisericuţă din lemn negru, în mijlocul unui mic cimitir cu cruci albe, cocoţată pe dealul din spatele mănăstirii, la care se ajunge urcând printre stejari seculari. Pe fundal, pădurea şi, la ora aia, o ceaţă de început de lume care se ridica uşor şi linişte desăvârşită. Atâta linişte, că ai vreme şi prilej să te întrebi cum erau oamenii care au făcut posibilă o asemenea minunăţie şi ce s-a întâmplat cu nepoţii lor. Mărturisesc că m-am desprins greu de locul asta, iar roua din pantofi chiar nu a contat. Observaţi că am evitat să vă povestesc prea multe despre biserică sau mănăstirea de mai jos, nu de lene, ci pentru că e lesne de aflat şi a vă face curioşi. Bine, fie. Legenda spune că a fost construită din lemnul unui singur stejar secular, în scorbura căruia un cioban, Radu, ar fi găsit o icoană a Maicii Domnului şi a auzit o voce care l-a îndemnat să facă o biserică. Totul în veacul care începe cu 15. Icoana există, stejarii seculari asemenea, biserica nu mai spun, voci să tot auzi pe-acolo, deci judecaţi şi dvs. şi, dacă sunteţi din cei care nu cred până nu văd, nu mai staţi…

Mai aveam destul de multe de povestit din zonă, dar mă lungesc prea tare aşa că nu văd decât o şansă: continuarea într-un nou articol. Din meniu: biserica 44 de izvoare, parcul naţional Buila Vânturăriţa, piramidele de nisip şi altele.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0