Lacrimi şi sfinţi

Atunci când ai un oaspete din altă ţară, inevitabil vei ajunge la subiectul (de)gustării mâncărurilor tradiţionale. Dacă nu eşti talentat într-ale sarmalelor şi nici nu ai vreo rudă pricepută pe aproape, gândurile ţi se îndreaptă, firesc, către un restaurant. Dar care să fie? Majoritatea, dincolo de mâncarea mai mult sau mai puţin savuroasă, te îmbie cu decoruri într-o interpretare pseudo-folclorică, adesea sufocantă, virând spre kitsch, sau, mai rar, cu un minimalism auster ce ţine fie de sărăcie, fie de snobism. Între aceste extreme ce caracterizează multiple realităţi ale turismului local, normalitatea şi bunul-simţ estetic ajung să fie un succes, iar când se adaugă şi creativitatea, rezultatul poate deveni exemplar: Lacrimi şi sfinţi, restaurantul amenajat de arhitectul Corvin Cristian în Centrul vechi al Bucureştiului, răspunde cu o naturaleţe dezarmantă temei de a crea un loc autentic românesc, într-un registru contemporan, modern.

Text: Viorica Buică
Foto: Cosmin Dragomir | www.cosmindragomir.info

Ce-i drept, punctul de plecare l-a reprezentat chiar mâncarea, tradiţională cu accente poetice i-aş spune, atât în înfăţişare, cât şi în denumiri. Implicat cu pasiune în conceperea meniului, cunoscutul Mircea Dinescu a reinterpretat şi recompus reţete vechi de 100 de ani, adăugându-le, într-un melanj fermecător, arome pierdute şi arome inventate. Bineînţeles, cu ingrediente naturale provenite în special de pe malurile Dunării, zona în care de ani buni încearcă să reînvie un stil de viaţă eliberat de urbanitate, simplu şi sofisticat în acelaşi timp.

Unei asemenea provocări culinare, Corvin Cristian a ales să-i răspundă cu profesionalismul şi umorul rafinat ce-l caracterizează, imaginând un univers relaxa(n)t şi firesc, într-o cheie ludică. Vizita la Muzeul Satului din Bucureşti, cu privirea celui care caută esenţialul, i-a amintit că simplitatea şi curăţenia sunt atribute definitorii pentru tradiţia românească. Apoi, numeroasele vizite prin Oltenia, la Calafat şi Cetate, dar şi în zona Sighişoarei au dus la concluzia că lemnul trebuie să joace un rol esenţial în amenajarea restaurantului: acest lucru nu numai că s-a întâmplat, dar pe deasupra toate obiectele şi elementele de design sunt din lemn recuperat, luate ca atare sau transformate. Ferestrele de la bucătărie vin dintr-o casă părăsită din satul Perişorul din Dolj, uşa de la bucătărie a fost preluată de la fostul dispensar din Cioroiaşi (Dolj), uşa de intrare a „plecat” de la o casă din Sighişoara, grinzile au fost recuperate dintr-un hambar vechi, dulapurile au fost adunate de prin zona Mureşului, din locuinţe diferite, iar podeaua a fost finisată cu scândură de şură. Părţile noi – mese, scaune, lambrisări, uşi, proiectate de arhitect într-un stil esenţializat, ce te duce cu gândul la modernismul scandinav, au fost realizate tot din lemn recuperat, prin implicarea echipei pricepute a lui Elek din Sighişoara.

Acestora li se adaugă tot soiul de „vechituri” adunate de prin călătoriile locale, de la oglinzi şi lămpi cu gaz la încuietori metalice, pe care Corvin – ne-a dovedit-o în nenumărate rânduri – ştie să le integreze cel mai bine, cu subtilitate, în decorul potrivit şi obiecte cu un aer tradiţional create de diverşi artişti din Vâlcea, Harghita, Sighişoara şi Mediaş. În contrapunct vin elementele moderne selectate de la Intro Design – scaunele Tom Dixon, lămpile de deasupra meselor, precum şi brâul şi decoraţiunile inspirate din motive folclorice, dar realizate din 16 000 de piese Lego – surpriza veselă a amenajării, care nu cred că lasă indiferent vreun vizitator. Meritul principal stă tocmai în naturaleţea cu care toate aceste elemente se îmbină într-un spaţiu aerisit şi prietenos, stilizat fără a epata.

Restaurantul este de fapt dispus pe două niveluri care se completează în armonie: parterul luminos, cu pereţi albi, simplu văruiţi, are în centru bucătăria semi-deschisă, iar la subsol obiectivul-cheie îl constituie barul inspirat de atelierele de tâmplărie ale cramelor, unde se reparau butoaiele; în acest context, numeroasele sticle de vin se transformă în inedite decoraţiuni.

Nu voi comenta în niciun fel numele restaurantului, fiecare este liber să-i găsească o interpretare şi să ducă povestea mai departe, însă despre amenajarea făcută de Corvin aş încheia prin a spune că „detaliul sfinţeşte locul”.