Londra în 2012, dar mai ales după
Găzduirea Jocurilor Olimpice este un prilej de mare mândrie pentru o naţiune, iar investiţiile sunt pe măsură. În acelaşi timp însă, evenimentul este o ocazie unică de a insufla viaţă oraşelor în care au loc, cu schimbări profunde şi de durată. Dincolo de arhitectura de semnătură, medalii, leduri, steaguri, şampanie, sunete şi trâmbiţe, sunt urmărite beneficii reale care se traduc în slujbe, case, infrastructură şi PIB.
Când Londra a câştigat dreptul de a găzdui Jocurile Olimpice, s-a declanşat anticipaţia şi agitaţia din jurul unei mirese. În mod firesc, toată lumea a tras aer în piept, închizând ochii şi imaginându-şi cum va arăta cea mai cosmopolită metropolă a Europei împodobită de petrecere. Cu o excepţie: cei direct implicaţi – comunitatea, planificatorii evenimentului, urbaniştii, arhitecţii. Pentru ei, Jocurile sunt abia inaugurarea unor proiecte care vor dăinui poate secole, vor costa bani pentru mentenanţă şi vor trebui să se insereze cu graţie în normalitatea populaţiei locale, îmbunătăţind-o pe cât posibil. Pentru ei, Londra nu-i deajuns să fie o mireasă sclipitoare, ci trebuie să se transforme în partener de nădejde şi cu picioarele pe pământ.
Precedentul marcat de moştenirea jocurilor din Barcelona ’92, care au revitalizat oraşul catalan şi au redefinit Spania ca forţă economică europeană, a ridicat mult ştacheta planurilor de lungă durată ce acompaniază evenimentele olimpice. O schimbare de paradigmă radicală, în lumina căreia structurile flamboaiante înălţate în Atena şi Sidney au întâmpinat mai multe ridicări din sprânceană decât aplauze, dat fiind că nu şi-au găsit întrebuinţări rentabile după jocuri. Cu sensibilitatea britanică bine cunoscută faţă de soluţii raţionale, Londra vrea să evite alegerile frivole cu orice preţ.
Pentru început, selecţionarea locaţiei pentru Parcul Olimpic n-a dezminţit bunul simţ englezesc: zona de est a Londrei se numără printre cele mai dezavantajate din ţară, prin urmare va beneficia cu siguranţă de concentrarea investiţiilor. În acelaşi timp, intervenţiile demarate în prealabil în vecinătate pentru a suplimenta locuinţele şi transportul se conjugă în manieră logică cu proiectele pentru Jocuri.
Masterplanul Parcului Olimpic a fost încredinţat în 2006 firmei de urbanism şi peisagistică EDAW, aceeaşi care produsese şi proiectul preliminar, câştigător al competiţiei pentru găzduirea Jocurilor. În colaborare cu Buro Happold, Allies & Morrison, Foreign Office and HOK Sport, ARUP şi Atkins, EDAW a canalizat investiţiile fizice către o structură teritorială flexibilă, cu elemente care rămân viabile după jocuri pentru uzul comunităţii locale. Facilităţile sportive sunt distribuite de-a lungul bazinului râului Lea, una dintre cele mai sărace arii din oraş, ancorând 6 zone distincte: Stratford City, Channelsea Village, Hackney Wick, Old Ford, City Mill şi Pudding Mill. Principalele elemente ale masterplanului sunt marele stadion olimpic, aflat în centrul compoziţiei, un centru al sporturilor acvatice realizat de Zaha Hadid – piesa „de semnătură” a ansamblului – şi un velodrom. La acestea se adaugă două arene în structuri temporare şi încă una permanentă, un centru de hochei şi zone de antrenament, plus numeroase alte terenuri de sport. La mică distanţă de facilităţile sportive, satul olimpic oferă cazare pentru aproape 18 000 de sportivi şi oficiali. În ceea ce priveşte infrastructura, au fost instalate numeroase poduri peste canalurile râului Lea, o staţie de tramvai, un serviciu rapid de shuttle (7 minute până în centrul Londrei), 2 500 de locuri de parcare şi o reţea pentru pietoni şi biciclete.
Masterplanul a fost comprimat şi ajustat în repetate rânduri, pentru a evita disproporţiile cu necesităţile de după Olimpiadă şi dislocarea locatarilor şi locurilor de muncă. Între timp, EDAW a fost asimilată de mega-conglomeratul AECOM, care a preluat şi planurile pentru moştenirea olimpică, alături de KCAP, Allies and Morrison, Caruso St John, Maccreanor Lavington, Vogt Landscape, McDowell + Benedetti, Haworth Tompkins, Panter Hudspith, S333, Camlin Lonsdale, Buro Happold, Beyond Green, JMP, PMP, Vision XS şi Nick Ritblat.
În principiu, zestrea post-olimpică aduce Londrei unul dintre cele mai mari parcuri urbane create în Europa în ultimii 150 de ani (200 de hectare), curăţând şi lărgind canalele şi albiile râului Lea, restaurând văile şi drenajul natural ale terenului şi consolidând vegetaţia şi habitatul din zonă. Parcul fuzionează la capătul de sud cu estuarul Tamisei şi la cel de nord cu zona rurală Hertfordshire. Plantaţiile de specii native de stejar, salcie, frasin, mesteacăn, ilice şi mărăcini sunt menite să revigoreze legătura între cele două extreme ale sitului printr-un coridor natural puternic conturat de-a lungul râului.
În acest cadru definit de spaţii verzi, comunitatea locală va beneficia de prezenţa facilităţilor sportive olimpice, ajustate corespunzător pentru uz restrâns. Cu excepţia stadionului olimpic, a cărui destinaţie este încă incertă, toate celelalte facilităţi îşi pot diminua capacitatea şi adopta funcţiuni comunale. Satul olimpic se poate transforma cu uşurinţă în locuinţe pentru londonezi – dintre care 30% vor fi subvenţionate, pentru a rămâne accesibile populaţiei locale şi a evita gentrificarea. În noile apartamente, organizatorii speră să poată atrage cu precădere asistente medicale şi educatori, o pătură de mijloc necesară pentru a introduce o componentă educaţională şi de „sport şi sănătate”, cu rol important în revitalizarea zonei. În afara acestor domenii-cheie, sunt anticipate câteva mii de slujbe în construcţii şi la mentenanţa parcului.
Aşadar, în urma celui mai glorios moment din istoria sa recentă, Londra, oraş al porţilor aurite, al capetelor încoronate şi-al pălăriilor lui Philip Treacy, aspiră la o zestre olimpică la fel de prozaică şi gospodărească ca o pereche de mănuşi de grădinărit şi un şorţ de bucătărie. Vise de criză? Poate; sau poate doar bun simţ britanic de invidiat.