Los Angeles High School #9. Coop Himmelb(l)au

“Dacă aş întreba orice elev «cum arată şcoala ta? unde mergi tu la şcoală?», mi-ar răspunde «aceea cu turnul ciudat şi ferestre rotunde». Asta e tot ceea ce îmi doresc”. (Wolf D. Prix, într-un interviu pentru revista Architectural Record)

Text: Andrei Ivănescu

Copil fiind (şi cutreierând sistemul educaţional mioritic) eram pus agasant de frecvent în faţa întrebării: „Şi ce credeţi că a vrut să ne spună autorul aici?”. Era o întrebare fioroasă, care nu putea decât să te încuie şi să îţi canalizeze eforturile exclusiv în încercarea de a te pune în pielea autorului, în loc să te gândeşti la valoarea obiectivă a operei din faţa ta.

Aşadar, prima idee care mi-a venit în minte la vederea Liceului nr. 9 din Los Angeles a fost: „ce-au vrut să zică autorii?”. Tuşa proiectului este una raţională, întrezărindu-se o stricteţe austriacă, o economie a resurselor plastice tipic americană şi câteva accente de excentricitate desprinse din „văzduhul albastru” deconstructivist.

Complexul scolastic este foarte prezent vizual pe autostrada 101 (vis-a-vis de Catedrala „of our Lady of the Angels” a lui Rafael Moneo) graţie unui turn sculptural înconjurat de o spirală metalică – mai are rost să vă spun? – de forma cifrei 9 văzută de sus. Cu toate acestea, nu este dezvoltată pe înălţime, ci are chiar o organizare destul de aşezată şi conservatoare, corpurile de clădire, dispuse perimetral pe un sit înălţat faţă de nivelul străzii, ceea ce îi acordă intimitate sporită şi o poziţie privilegiată în zonă. Turnul are funcţia de „antenă” îndreptată spre oraş, el pe de o parte fiind un reper vizibil din afară şi, în acelaşi timp, un punct de observaţie înalt, datorită unei săli de conferinţe ce ar trebui să ocupe paralelipipedul din vârf. Situl este ocupat de 7 clădiri, din care 4 sunt aşa-zisele „academii”, adică specializările oferite elevilor: arte vizuale, teatru, dans sau muzică.

Inedită în cadrul programului este o sală-auditorium cu locuri pentru 1 000 de spectatori, care este oferită publicului larg, are intrare separată şi a fost gândită ca o sursă de venit în plus pentru şcoală şi ca un spaţiu cultural pentru oraş. Deasupra sălii de spectacole se află turnul sus-amintit. Corpul deconstructivist cu intrare şi foyer este orientat înspre spaţiul public, tocmai pentru a permite accesul din afara campusului şi este şi el un semnal.

Conceptul de organizare este, deşi nu în mod evident, inspirat din jocul de şah. Asemenea figurinelor din armata şahistului, fiecare piesă din sit îndeplineşte o funcţiune specifică şi este plasată strategic pentru a „ataca” un punct de percepţie, o posibilă slăbiciune sau o oportunitate. Până şi plastica celor 4 cutii academice este raţionalizată în aşa fel încât spectacolul faţadelor să apară îndeosebi acolo unde este maxim expus. Aşadar, un joc de şah bine calculat se întrevede în spatele compoziţiei de volume aparent risipite în incinta liceului.

Această curte, desenată mai curând ca o piaţă urbană decât obişnuitul maidan în care se face careul în fiecare dimineaţă, îşi adună fluxurile şi energiile în jurul unui mare trunchi de con înfipt excentric în pavaj, complet opac şi luminat zenital de un luminator – biblioteca, spaţiu al concentrării. Cafeneaua aflată în aceeaşi piaţă este ascunsă de o dală străpunsă de luminatoare ca nişte cutii înfipte şi ele în asfalt, iar restul clădirilor par de asemenea neliniştite, „mişcate” din peisaj. Fiecare corp de academie este, în câte un punct, ridicat de la sol prin jocuri ale terenului dimprejur sau datorită pantei naturale a terenului. Aceste corpuri, fie ele banale, reuşesc totuşi să iasă în evidenţă prin imensele ferestre rotunde ce pigmentează compoziţia faţadelor în dialog cu celelalte goluri dreptunghiulare obişnuite. Astfel de goluri luminează generos corpurile academice şi leagă aceste spaţii de curte, lăsând a se ivi câte ceva din holurile largi de la interior care servesc şi drept galerii de artă. Totuşi, numărul lor a fost redus din motive legate de buget, apărând numai în punctele favorizate. În aceeaşi idee, materialele, ce par destul de unitare la prima vedere, sunt de fapt gradate şi ele în funcţie de expunere, de la panouri scumpe de oţel pe cele trei figuri sculpturale ce dau identitate sitului până la cel mai ordinar stucco gri pentru faţadele mai dosnice ale academiilor. Este puţin frapantă o astfel de optimizare, în condiţiile în care obiectele care au ocazia să iasă în evidenţă apar de-a dreptul exuberante, iar punctele mai intime ale complexului sunt tratate cu minimum de resurse – idee ce accentuează tranziţia public-privat în interiorul sitului şi conduce din nou spre jocul de şah – maximum de efect cu minimum de efort, prin strategii spartane de „management al impactului vizual”.

Vorbind de culori, paleta utilizată este, în general, una neutră, dar caldă, care influenţează în mod reţinut spaţiile, fără a influenţa traumatic şi utilizatorii. Fiecare specializare, cu spaţiile ei aferente, foloseşte câte o culoare diferită de accent, prezentă pretutindeni la interior.

Intrările în sit sunt marcate în funcţie de publicul aşteptat. Elevii vor urca o scară monumentală lată de 25 de metri, ce duce spre bibliotecă, printre două corpuri academice, pasaj în primul rând simbolic, către „cetatea didactică” ridicată de la nivelul solului. Intrarea publicului larg spre teatru se face printr-un corp de asemenea special, pus în valoare de un mic largo înaintea sa, pe colţul sitului.

Complexul în sine, prefigurat ca o Acropolă cu temple dedicate fiecărei arte, este totuşi deschis şi în strânsă legătură cu spaţii publice din jur. Această „deschidere” apare în ciuda elevaţiei terenului şi a dispunerii perimetrale a clădirilor, înfăptuită fiind de multitudinea de repere orientate sau vizibile dinspre exterior. Complexul este extrovertit, dar misterios faţă de oraş în acelaşi timp, iar în această tensiune îi stă calitatea compoziţională. Întrebarea care se pune în cazul de faţă nu este defel „ce au vrut să ne spună autorii?”, ci „cum au vrut autorii să funcţioneze educaţia într-un astfel de liceu?”.

Aceştia afirmă că „societatea viitorului va fi o societate a cunoaşterii” şi cred că „în viitor cunoaşterea nu se va mai afla în cadrul unor discipline închise, ci mai degrabă la punctele de intersecţie dintre diverse domenii ale cunoaşterii, cum ar fi ştiinţa, arta, economia şi etica. La fel, şcolile viitorului nu vor mai putea rămâne nici ele închisori pentru studiu, ci vor fi nevoite să ofere un spaţiu în care să aibă loc schimburi între elevi, alte instituţii şi public. În această reţea de schimb, arhitectura trebuie să ofere un loc de întâlnire pentru ca acest schimb să existe, precum şi puncte de identificare ce poziţionează şcoala în interiorul oraşului şi al societăţii.”

În plus, există o responsabilitate în plus – un edificiu de învăţământ nu poate fi pe atât de subiectiv sau agresiv cum ar putea fi ceva ieşit din „mâna” biroului Himmelb(l)au, dar într-un stat guvernat de un action-star nici banalul nu se simte la el acasă. Aşadar, rezultatul, după cum se vede, este un mixaj între îndrăzneală şi reţinere, exuberanţă şi economie, pace şi agresiune şi, nu în ultimul rând, spirit European în context American.