Louvre Lens
Cu o populaţie de aproximativ 35 000 de locuitori, preocupaţi cu precădere de fotbal şi de cartofi prăjiţi, şi o înfăţişare marcată de Primul Război Mondial şi apoi de declinul industriei miniere începând cu anii ’60, oraşul Lens din nordul Franţei ar fi putut primi nenumărate caracterizări, dar nicidecum pe cea de „destinaţie culturală”. Şi totuşi, în 2004, Ministrul Culturii şi Primul Ministru de atunci ai Franţei, urmând o politică de descentralizare, au decis că aici va fi amplasat primul muzeu-satelit al celebrului Luvru: un pariu în egală măsură economic, social şi cultural, al cărui deznodământ este aşteptat cu interes după inaugurarea clădirii proiectate de SANAA şi colaboratorii lor, pe 4 decembrie.
„Efectul Bilbao” a fost îndelung dezbătut, subliniindu-se atât revitalizarea rapidă a oraşului, cât şi efectele secundare ale ritmului accelerat al acestui proces, precum gentrificarea sau excluderea socială. În Franţa, au existat mai multe motive pentru care Lens a fost ales pentru această „intervenţie-medicament” dintre alte oraşe precum Arras, Calais sau Amiens: poziţia strategică din punct de vedere geografic în inima Europei şi apartenenţa la o euro-regiune importantă, susţinerea locală pentru revitalizarea zonei, buna conexiune prin TGV şi, nu în ultimul rând, existenţa unui lot de 20 de hectare (o fostă mină recucerită de natură) în chiar centrul oraşului, aproape de gară. Deşi la prima vedere un gest la fel de îndrăzneţ şi bineînţeles similar în intenţie, noul Luvru se distinge de proiectul marca Guggenheim prin abordarea temei în limbaj arhitectural, a relaţiei cu împrejurimile şi a scării: fără a apela la volume şi materiale spectaculoase, fără a căuta cu orice preţ specialul, arhitecţii japonezi au reuşit să „revoluţioneze” ideea de muzeu, oferind oraşului Lens un parc urban cultural, uşor accesibil şi deschis către oameni.
Într-un interviu recent, mărturiseau că atunci când au ajuns prima dată pe sit i-a surprins lumina deosebită, nu foarte puternică, şi au încercat să o valorifice cât mai mult prin proiect, gândind o relaţie puternică între muzeu şi împrejurimi. Clădirea alcătuită din cinci volume joase din oţel şi sticlă, patru rectangulare şi unul pătrat, asemănate unor vase care se strâng lângă docuri, urmează topografia terenului, iar amenajările peisagistice – o componentă esenţială în identitatea proiectului – evocă fără ostentaţie istoria industrială a oraşului. Mai mult, pavilioanele sunt „îmbrăcate” în aluminiu lucios, reflectând tot timpul peisajul cu o intensitate dependentă de lumina naturală, iar volumul central din sticlă ce serveşte drept intrare a muzeului este de fapt un spaţiu public al oraşului, putând fi traversat de oricine. Tot aici se găsesc o librărie, o cafenea şi un punct de informare unde vizitatorii pot afla despre lucrările de artă din cele două săli care flanchează intrarea, una care adăposteşte colecţia permanentă (Grande Galerie) şi una dedicată evenimentelor temporare. Acestora li se adaugă un auditorium şi alte facilităţi educaţionale pentru public, o clădire administrativă amplasată spre sud şi un restaurant în partea de nord, transformând muzeul într-un punct de interes continuu pentru oraş.
Spaţiile interioare individualizează şi mai mult proiectul: operele de artă nu mai sunt expuse în camere separate, urmând o anumită delimitare cronologică, ci avem de-a face cu o singură sală uriaşă, fără pereţi propriu-zişi, în care obiectele se înlănţuie într-un layout liber; ineditul muzeografiei este amplificat de suprafeţele din sticlă şi de lumina naturală atent filtrată şi controlată.
Un muzeu tipic şi atipic în acelaşi timp, în mijlocul unui parc natural în regenerare, Louvre Lens reuşeşte prin experienţele senzoriale şi spaţiale pe care le propune să „stârnească” noi priviri asupra artei, îmbogăţând sensurile. Timpul ne va spune dacă va declanşa un proces similar pentru micul oraş din nordul Franţei.