fbpx


White November igloo

(Mai) au arhitecţii complexul lui Dumnezeu?

Mie, unuia, aşa mi-a spus o doamnă (domnişoară?), psiholog de profesie, pe care o vizitasem la propria-i firmă de recrutări de personal în scopul, utilitar şi banal, de a găsi o bonă/menajeră. Respectiva tânără, cu care mă conversasem relaxat şi vesel, aflând, la plecare, că sunt arhitect, a avut o replică pe jumătate în glumă, pe jumătate serioasă: Arhitect? A, cu complexul lui Dumnezeu, nu-i aşa? Eu, evident, am luat-o în glumă, dar pesemne că remarca m-a marcat (remarcabil formulat, nu?), de am ajuns acum să scriu aşa ceva. Adică a redeschis uşa către o zonă de care nu m-am mai preocupat de ceva vreme, aceea a felului în care sunt percepuţi arhitecţii de către ceilalţi, dar şi de către ei înşişi. Şi mă gândesc că poate n-ar fi lipsit de interes să mai cercetăm puţin subiectul. Iar pretextul cu complexul mi se pare perfect.

Text: Bruno Andreșoiu

Complexul lui Dumnezeu, în general, o ştie probabil oricine, reprezintă o serioasă şi gravă inflamare a sentimentelor şi percepţiilor despre sine. Abilităţile personale sunt mult deasupra ale tuturor celorlalţi, opiniile sunt neapărat şi indiscutabil corecte, calităţile sunt copleşitoare şi nu lasă loc defectelor, care, dacă ar exista cumva, sunt minore şi de fapt tot un fel de calităţi mascate (sunt prost de bun, de exemplu). Complexatul traversează lumea îmbălsămat în certitudinea că deţine soluţia la orice problemă, că îi reuşeşte orice îşi propune şi asta în mod autonom, fără sprijinul vreunei instanţe exterioare. Că dacă Dumnezeu ar primi ajutor, n-ar mai fi Dumnezeu, nu-i aşa? Ce mai trebuie spus este că acest complex nu este un termen clinic şi nu reprezintă o afecţiune diagnosticabilă, iar observaţiile de teren îl identifică cu precădere în tabăra persoanelor educate, bine poziţionate în ierarhia socială, puternice, arogante. Arhitecţii însă, cel puţin în vremurile recente, nu mai par a se încadra în profilul robot al complexaţilor standard, dacă e să luăm de bună caracterizarea standard.

Rămân oameni educaţi, deşi experienţa personală îmi indică o scădere serioasă a nivelului culturii generale a noilor absolvenţi, iar poziţia în ierarhia socială e departe de a fi de invidiat. Şi de aceea puterea e mai degrabă un vis, iar aroganţa o calitate personală, fără vreo acoperire socială. Cu toate astea, arhitecţii au ceva în plus faţă de celelalte profesii/categorii la care complexul lui Dumnezeu se manifestă tradiţional şi vizibil, cum ar fi doctorii (cei mai în vârstă), politicienii (cei foarte inteligenţi), oamenii de afaceri (realizaţi şi selfmade), meşterii (de modă veche), avocaţii (de succes) etc.: spre deosebire de ceilalţi, ei se joacă într-una de-a creaţia. Sau cel puţin aşa îşi imaginează, aşa li s-a spus, aşa au crescut în bula educaţiei lor. Arhitectul (mă refer la cel român, că îl cunosc ceva mai bine), nu se formează ca un organizator de spaţiu construit, ca un artizan de lucruri frumoase, ci ca un ucenic de demiurg, ca o ipostază a Creatorului. Sigur că practicarea profesiei presupune o doză mare de inventivitate, de talent canalizat în direcţia imaginării unor obiecte fizice mari şi complexe, înainte ca ele să existe de-adevărat şi asta se poate numi creaţie. Numai că, spre deosebire de cealaltă Creaţie, opera arhitectului intră mai degrabă în categoria citatului potrivit, a colajului inteligent, a palimpsestului bine temperat.

Căci ce altceva este, dacă e să fim sinceri până la capăt, creaţia de arhitectură, dacă nu rescrierea în forme construibile a lumii deja existente, naturală sau artificială, fizică sau ideală, printr-un nesfârşit şir de citate şi reinterpretări? Dacă cineva îmi oferă un singur exemplu de formă arhitecturală apărută ex nihilo, sunt gata să-l ung pe creatorul ei Dumnezeu, Allah, Yahve sau cum îi convine să se numească, în funcţie de ţară, mamă sau orientare sexuală. Vă recomand totuşi să nu vă chinuiţi prea tare că pierdeţi vremea. Asta nu înseamnă însă că percepţia despre sine a arhitecţilor este afectată de aceste mărunte nuanţe. Ce dacă nu-i din nimic, tot creaţie se cheamă că este! Iar inflamarea egoului nu vine niciodată dintr-o corectă evaluare a raporturilor cu lumea, ba chiar dimpotrivă. Şi mai ales în vremurile din urmă, când creaţia şi creativitatea au devenit un soi de uniformă, deziderat şi Mecca al celor care vor să facă lumea mai bună, mai bine şi mai frumoasă. Secolul XXI va fi creativ sau nu va fi deloc, cum greşit nu zicea un clasic. Iar arhitecţii nu au cum să nu participe la asta, alături de tot soiul de alţi mici dumnezei de o zi, cu abilităţi tot mai asistate de calculator. În final, pentru a nu lăsa totuşi lucrurile în coadă de peşte, aş categorisi puţin breasla din perspectiva afecţiunii neclinice numită complexul lui Dumnezeu. După observaţiile mele, ar fi cam trei categorii.

Prima, în expansiune în vremurile recente (criză, recesiune etc.) este populată de cei care şi-au cam văzut lungul nasului şi numai demiurgi nu se mai pot numi sau imagina. Îngeri căzuţi, fericiţi când găsesc ceva de lucru, dintre ei se nasc şi cele mai periculoase satane, dispuse să slujească fără rest luciferismul comanditarilor. În partea cealaltă se găsesc cei care fie nu au fost masiv afectaţi de tribulaţiile economice, fie nu le pasă prea tare, învăluiţi protectiv în propria iubire de sine, precum porcul în slănină în ajunul Ignatului. Trăind în lumea lor, nemuritori şi nu chiar calzi, ei păstrează vie în ochiul gloatei imaginea geniului cu privirea pierdută în orizonturi numai de el ştiute, cu vorbe mari în colţul gurii şi profilactică distanţă faţă de grijile mărunte ale creaturilor căzute. Între aceste două categorii îşi face însă tot mai bine simţită prezenţa o a treia, în care se adună cei care îşi înţeleg ceva mai sănătos statutul şi se comportă ca atare: nici nu slugăresc, nici nu dictează. Îmi place să cred că aici sunt de găsit mai ales cei tineri (de fapt cei mai inteligenţi dintre cei tineri), dar nu numai, cei ceva mai relaxaţi şi pasionaţi de ceea ce fac şi nu de ceea ce sunt. Cunoscându-i cum sunt, văzându-i ce fac, îmi pare că în breaslă se cam pierde complexul lui Dumnezeu, dar se câştigă în schimb o lume.

Tag-uri:
Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0