Mănăstirea Snagov

Când, la 1568, Petru cel Tânăr împreună cu mama sa Doamna Chiajna erau maziliţi, tabloul votiv din pronaosul mănăstirii Snagov fusese de mai bine de cinci ani terminat. Adevărat ctitor al picturii acestui lăcaş, apriga doamnă se zugrăvise în rândul donatorilor care începea cu cel care a zidit din temelie biserica, „Io Băsărab voievod”, şi continua cu soţul doamnei, Mircea Ciobanul, şi cu cei trei copii ai lor. Un amănunt mai semnificativ, poate, decât această plasare în suita voievodalelor feţe este vecinătatea cu scena Celor şapte fraţi Macabei, alături de Salomoné şi Eleazar. Nu întâmplător este ales acest discurs figurativ, această asociere cu personajele biblice.

Text: Luiza Zamora
Foto: Şerban Bonciocat

Mănăstirea, în a cărei biserică au fost zugrăvite două tablouri votive aproape identice, îşi găseşte cu greu începuturile în veacul al XV-lea, iar în lipsa actului fondării libertatea speculaţiilor şi fantezia legendelor sunt depline. De la urmele dacice până la „sigure mărturii” despre existenţa călugărilor, chiar înainte de organizarea vieţii monastice pe meleagurile noastre, totul asezonat cu sângeroase scene din vremea unui anumit domnitor, reprezintă piese ale unui discurs menit, parcă, să contribuie la brandul de ţară. Actul din 1407, prin care Mircea cel Bătrân întărea stăpânirea lui chir Lazăr peste satul Ciulniţa dăruit de „fratele domniei mele, jupân Staico, mănăstirii domniei mele de la Snagov”, este prima mărturie certă despre acest aşezământ. Mănăstirii i-au fost întărite şi dăruite de-a lungul vremii sate, silişti, mori şi veniturile diferitelor vămi din apropiere. La mijlocul secolului al XV-lea, Vladislav II ridică la sud de biserică paraclisul Buneivestiri, demantelat patru secole mai târziu, unic supravieţuitor al acestei operaţiuni fiind uşa de lemn înscripţionată. Pe la 1517, se pare că biserica era în „scădere şi în nevoie”, Neagoe Basarab hotărând refacerea ei din temelii. Planul şi structura bisericii au ca referinţă tipul de catholicon athonit – o biserică în cruce greacă, ale cărei braţe de sud şi de nord se încheie cu câte o absidă. O altă filiaţie poate fi stabilită cu biserica Mitropoliei de la Târgovişte, posesoare a aceluiaşi tip de plan central. Nu este singura asemănare, pronaosul cu patru coloane în mijloc este o reluare a exonartexului deschis al bisericii mitropolitane. Altarul bisericii este flancat de cele două absidiole ale pastoforiilor acoperite cu turle sprijinite pe pandantivi. Semicalota altarului se prelungeşte către naos cu o boltă în leagăn. În centrul naosului se înalţă turla sprijinită prin intermediul pandantivilor pe cele patru coloane ale careului central, spaţiul dintre braţele crucii fiind boltit cu calote. Pronaosul este de asemenea încununat de o turlă sprijinită pe patru coloane octogonale. Biserica a suferit numeroase stricăciuni, refaceri şi adăugiri, dar în urma unor operaţiuni de restaurare din secolul trecut şi-a căpătat într-o oarecare măsură aspectul iniţial. Faţadele din cărămidă aparentă sunt decorate cu două şiruri de arcade oarbe ce se suprapun şi din arhivolte care urmăresc conturul arcelor prin aşezarea cărămizilor pe două rânduri în formă de fierăstrău. Pronaosul este marcat în exterior de coloane în torsadă pe care se sprijină arcadele, putându-se citi, mai bine decât la interior, închiderea golurilor pe care pronaosul le avea în vremea lui Mircea Ciobanul.

Terminat la 14 septembrie 1563, aşa cum menţionează pisania, care, altfel, omite numele zugravului, ansamblul iconografic al bisericii a suferit ca şi arhitectura edificiului diverse stricăciuni şi repictări, dar a păstrat în mare parte aspectul iniţial, astfel încât, alături de ansamblul iconografic de la bolniţa mănăstirii Cozia, să ofere o imagine aproape exactă asupra iconografiei picturii munteneşti din secolul al XVI-lea. Repictările din 1815 au atins altarul şi părţile superioare ale naosului. Nefiind cunoscut numele meşterului care a condus echipa de zugravi, s-a încercat schiţarea mediului în care acesta s-a format şi a eventualelor influenţe pe care le-a suferit. Cert este că ansamblul nu este unul unitar stilistic, putându-se identifica mai multe „mâini”, diferenţele nefiind majore. La vremea când această biserică era zugrăvită, se încheiase de ceva vreme pictarea necropolei domneşti de la Curtea de Argeş, un model iconografic al epocii. Lecţia acestei picturii pare să fi fost asimilată de meşterul de la Snagov, dar nu în sensul reproducerii stilului în cazul fizionomiilor pe care le-a preluat de aici, ci în sensul capacităţii de interpretare a acesteia. În general, iconografia urmează temele tradiţionale fiecărui spaţiu liturgic. Astfel, scenele altarului ilustrează întruparea (Maica Domnului pe tron flancată de arhangheli şi Rugul arzând) şi eucharistia (împărtăşania Apostolilor), pe când în naos sunt zugrăvite scene din viaţa, patimile şi minunile lui Iisus, precum şi scene din viaţa Mariei, ilustrate după evangheliile apocrife. Ansamblul este completat de registrele cu sfinţi militari, de nelipsita scenă de deasupra intrării în pronaos, Adormirea Maicii Domnului, şi de la fel de obişnuita scenă a Deisis-ului, care aici este pusă într-o subtilă relaţie cu tabloul votiv. Schema iconografică a tâmplei este diferită de cea din secolele următoare, remarcându-se absenţa Marilor Sărbători. Pronaosul nefiind un spaţiu liturgic, aici s-au pictat în registrele superioare scene din Menolog (zilele de martiriu ale sfinţilor), din Imnul Acatist şi cele şapte sinoade ecumenice. Cele două registre de deasupra intrării ilustrează hramul, Prezentarea la templu a Maicii Domnului. Ca şi în naos, coloanele care susţin turla au fost pictate, aici cu sfinte muceniţe, acolo cu sfinţi martiri. Peretele sudic reia tabloul votiv din naos, cu mici diferenţe semnificative. Personajele care îl alcătuiesc sunt de o parte a machetei bisericii Neagoe Basarab cu fiul său asociat la domnie Teodosie, de cealaltă Mircea Ciobanul, cu fiii săi Petru cel Tânăr, Radu şi Mircea, iar în extremitatea vestică Doamna Chiajna. Deasupra capetelor lui Mircea Ciobanul, Petru cel Tânăr şi Doamna Chiajna sunt pictaţi îngeri încoronatori, şi, în plus, ultimele două personaje, ctitori ai picturii, ţin în mână o cruce cu trei braţe orizontale, semn votiv de ctitor. Spuneam că acest tablou votiv este într-o oarecare relaţie cu scena Deisis pictată alături. Această vecinătate pune în lumină relaţia dintre tronul ceresc pe care stă Iisus Mare Arhiereu şi tronul lumesc, în care erau înscăunaţi Mircea Ciobanul şi fiul său. Este vorba de o legitimare a calităţii lor de voievozi de drept divin. În pronaos, portretul votiv insistă în special pe calitatea de donatori a celor reprezentaţi. Amănuntele elocvente de care aminteam mai sus şi care potenţează semnificaţia acestei reprezentări sunt pe de-o parte cuplul de sfinţi iconoduli, care poartă icoana Pantocratorului şi rotuli care glorifică icoanele, pe de alta Cei şapte fraţi Macabei, Cei trei tineri în cuptorul încins, Sf. Eustaţie şi rugăciunea regelui David. Valoarea simbolică a acestor scene completeză discursul figurativ al tabloului votiv, insistând pe invocarea protecţiei divine şi pe subtile analogii între familia domnitoare şi cea biblică. Puneam la început scena celor şapte Macabei pictaţi alături de mama lor Salomoné în relaţie cu Doamna Chiajna. Cunoaşterea semnificaţiei acestei teme biblice, în care mama celor şapte Macabei nu a ezitat un moment să îşi îndemne la sacrificiu copiii care refuzau să se închine zeilor, dar şi a vieţii şi politicii duse de Doamna Chiajna care şi-a tutelat autoritar copiii, a contextului regenţei, a alianţelor matrimoniale cât mai ilustre căutate pentru fetele sale, dar mai ales convertirea fratelui său Iliaş la mahomedanism dau alt înţeles acestei juxtapuneri de scene.

Mănăstirea Snagovului nu a fost niciodată închinată vreunei mănăstiri de la Muntele Athos, deşi călugări de la Pantocrator i-au cerut lui Alexandru Iliaş să le-o închine ca metoh, dar sfatul ţării a hotărât să rămână „după obiceiul cel dintâi”. Lăcaşul a căpătat o importanţă deosebită atunci, când, la 1684, Constantin Brâncoveanu împreună cu năstravnicul Antim Ivireanul au mutat tipografia domnească aici, scoţând de sub teascurile ei lucrări în română, greacă şi arabă. Un secol şi jumătate mai târziu, Regulamentul Organic stabilea ca în incinta mănăstirii să funcţioneze o închisoare pentru cei care „se vor osândi de către judecătoriile criminaliceşti”. Mulţi şi-au văzut închisă libertatea aici şi multe se vor fi spus despre mănăstirea izolată pe o insulă în mijlocul lacului, prea multe uneori, mai ales despre un domnitor pe care am refuzat cu obstinaţie să îl pomenesc în rândurile de mai sus.