fbpx

Mândrie şi Beton. De vorbă cu Petruţ Călinescu şi Ioana Hodoiu

“Degeaba ai bani dacă nu se vede nimic”, spune în mini-documentarul prezentat pe 18 decembrie la MŢR o oşeancă, făcând totodată planuri pentru decorarea casei noi din satul natal, unde se întoarce de la Paris de două-trei ori pe an, în timpul vacanţelor. Fotograful Petruţ Călinescu şi jurnalistul Ioana Hodoiu au avut curajul să exploreze transformarea satului românesc şi povestea impresionantă a oşenilor, fără (pre)judecăţi, cu mintea şi sufletul deschise, iar după două expoziţii dedicate acestei teme deloc comode au deci să lanseze şi o platformă online: www.mandriesibeton.ro

Interviu realizat de: Viorica Buică
Foto: Petruţ Călinescu

Mândrie şi Beton. De vorbă cu Petruţ Călinescu şi Ioana Hodoiu

Viorica Buică: După ce anul trecut, în decembrie, aţi prezentat la MŢR o expoziţie foto cu totul specială despre viaţa oşenilor, stârnind multe comentarii, aţi decis nu numai să continuaţi proiectul, dar să şi prezentaţi fotografiile la Negreşti, în august, când toţi cei plecaţi la muncă se întorc acasă. Nu este un subiect confortabil, transformarea satului tradiţional ridică multe semne de întrebare, cum au reacţionat cei de acolo când au văzut expoziţia, când s-au văzut?
Petruţ Călinescu: Din păcate, nu au venit atât de mulţi cât ne-am aşteptat, din cei pe care i-am fotografiat…expoziţia a coincis cu zilele oraşului şi “validarea” noului primar, aşa că ne-am trezit la vernisaj cu mulţi oameni din primărie, a fost ceva mai oficial. Cu vreo două zile înainte, noi am umblat din uşă în uşă prin sat, am dus afişe; am fost şi la cei doi bătrâni din imaginea de promovare a proiectului, care s-au amuzat teribil când s-au văzut acolo. Dar mulţi cred că s-au gândit că o să plătească ceva dacă vin, de-abia după o săptămână am înţeles că au început să se mai ducă oameni, s-a mai dus vorba.
Ioana Hodoiu: Sunt oameni foarte tradiţionali, iar o expoziţie de fotografie nu se încadrează în viaţa lor în niciun fel. S-au obişnuit mai greu cu ideea, au fost puşi într-un context pe care nu şi-l imaginau sub nicio formă şi asta i-a cam blocat. Prietenul nostru din Negreşti, care are o casă de schimb valutar chiar în centrul oraşului, a pus acolo afişul cu cei doi bătrâni şi ne-a povestit că oamenii veneau, îşi puneau mâna la gură şi spuneau “Ia uite-i pe bătrânii ăştia, ce-au făcut?”. Pentru că îi cunoşteau…o poză înseamnă că eşti pus la perete. Toţi se bucură când primesc pozele acasă, dacă le văd, dar nu înţeleg ideea asta să meargă într-o sală să le vadă la dimensiuni mari…nu ştiu la ce să se aştepte şi, în plus, înseamnă timp pierdut. Nimeni nu stă acolo, toţi au ceva de făcut…

Mândrie şi Beton. De vorbă cu Petruţ Călinescu şi Ioana Hodoiu

Viorica Buică: Expoziţia a rămas totuşi acolo până în toamnă, probabil că a fost văzută de un număr de oameni. Mă gândesc că fotografiile la o scară diferită de un album, poate însoţite şi de comentariile voastre, ar fi putut să-i facă pe oameni să se gândească puţin, din afară, la ceea ce fac în sate, la ceea ce-şi doresc pentru viitor.
Ioana Hodoiu
: Legat de vizitatori, directorul muzeului din Negreşti ne-a spus că-I va duce pe copii când începe şcoala, se pare că face lucrul acesta la fiecare expoziţie. Acolo nu am avut şi explicaţii, comentarii la fotografii. Cred că noi intelectualizăm oricum foarte mult…comunitatea îşi schimbă foarte greu convingerile, e nevoie de mult mai mult decât o expoziţie foto ca să se întâmple aşa ceva.

Mândrie şi Beton. De vorbă cu Petruţ Călinescu şi Ioana Hodoiu

Viorica Buică: Înainte de a ajunge la Negreşti, v-aţi oprit în această vară şi în Moldova, în zone unde există de asemenea un număr semnificativ de oameni plecaţi să muncească în afara ţării. Are Oaşul ceva profund particular? Ce aţi regăsit şi ce nu?
Petruţ Călinescu: Noi credem că este o zonă cu totul specială. Am căutat un fenomen similar şi în alte părţi, dar nu prea am găsit…măcar nu mai trăim cu frustrarea că poate mai sunt pe undeva şi noi nu ştim de ele.
Ioana Hodoiu: Ni s-a părut că am găsit doar nuanţe ale aceluiaşi fenomen, nicidecum la aceeaşi intensitate, nu am văzut imagini care să ne surprindă mult mai mult. Moldova este şi mai săracă…mi-a rămas în minte o secvenţă din drum, într-un sat erau la poartă şase bătrâne adunate, ne-am oprit cu reportofonul şi le-am întrebat de familie, de rude, şi fiecare avea pe cineva plecat, copil, nepot etc., dar în ţări, în locuri diferite. Ei nu au plecat în comunitate ca oşenii, când te duci în mai mulţi oamenii se trag unii pe alţii.
Petruţ Călinescu: Dacă e să o luăm cu începutul, oşenii au început să “migreze” de pe vremea lui Ceauşescu, zic că acolo nu e teren agricol bun, apoi Oaşul nu a fost industrializat, nu erau CAP-uri, nu aveau locuri de muncă şi au început să plece să lucreze în alte locuri din ţară. Directorul de la muzeu ne spunea că există chiar nişte însemnări de pe la 1900 că plecau către America din nişte porturi italiene, că au fost neam de “migratori”. În timpul comunismului făceau cele mai grele munci, lucrau în defrişări, la spălat petroliere, plecau cu lunile de acasă, dar erau şi bine plătiţi; s-au obişnuit să fie plecaţi mult de acasă, să lucreze mult şi să economisească orice bănuţ.
Ioana Hodoiu: De aceea, când s-au deschis graniţele, ei erau pregătiţi pentru muncă, aveau experienţă din plin. Şi au reuşit să treacă peste condiţiile grele atunci când au ajuns la Paris şi dormeau pe sub poduri, în barăci improvizate.
Petruţ Călinescu: Sunt nişte oameni foarte muncitori, au toţi nişte “lopeţi” de mâini. Revenind puţin la istorie, am înţeles că încă din anii 70-80 casele lor au început să se schimbe, s-a mărit întâi camera de zestre unde tot adunau lucruri pentru copii. Majoritatea caselor pe care le vedeţi în pozele noastre nu sunt pornite de la zero, sunt case mai vechi pe care s-a tot adăugat şi adăugat. După Revoluţie, au fost foarte hotărâţi să facă bani şi au plecat întâi la sârbi, apoi au trecut în Austria şi apoi ilegal spre vest până la Paris.

Mândrie şi Beton. De vorbă cu Petruţ Călinescu şi Ioana Hodoiu

Viorica Buică: De ce Parisul?
Ioana Hodoiu: Nu erau porniţi către Paris, dar acolo au fost primiţi…în continuare au o părere bună despre francezi. Ei lucrau în construcţii şi menaj, cumva s-au potrivit cu genul acesta de oraş mare. Primii plecaţi oricum nu au ajuns direct la Paris, fiecare are cumva traiectoria lui, acum cei de 15 ani pleacă direct în Franţa. A fost şi ceva organic, în jurul celor care au început să lucreze acolo primii s-au adunat şi alţii şi încet-încet s-a format o comunitate puternică. Când am fost la Paris să vorbim cu ei am cunoscut un tip care lucrase pentru o organizaţie înfiinţată tocmai pentru a înţelege şi controla “fenomenul” oşean: ne povestea că la începutul anilor 2000 au venit foarte mulţi la Paris şi stăteau în tabere improvizate, care reluau structura satelor de acasă, păstraseră modelul străzilor. Francezii nu ştiau de unde să-i apuce, ce este cu ei, şi au realizat mai multe studii sociologice, au venit în ţară să le vadă satele, să vadă cu cine au rămas copiii, cum se descurcă.
Petruţ Călinescu: Sunt o comunitate foarte conservatoare, cu reguli foarte clare. Spre exemplu, se căsătoresc doar cu cei din satul lor, foarte rar există excepţii.

Mândrie şi Beton. De vorbă cu Petruţ Călinescu şi Ioana Hodoiu

Viorica Buică: În contextul acesta, ce mai înseamnă “acasă” pentru ei? De ce se întorc şi construiesc aici? Îmi povesteaţi că mulţi dintre ei deja îşi iau copiii cu ei, îi cresc acolo, merg la şcoală în Franţa.
Petruţ Călinescu: Toţi zic că nicăieri nu este ca acasă.
Ioana Hodoiu: Faţă de Moldova unde mulţi copii sunt lăsaţi acasă, mai mult sau mai puţin singuri (probabil că pentru ei este şi mai greu că nu pleacă împreună), cei din Oaş îşi iau copiii acolo, satele sunt aproape goale. Cei care au plecat primii nu i-au luat la început, au aşteptat să se aşeze lucrurile, dar acum au deja nepoţi născuţi în Franţa.
Petruţ Călinescu: Dana Diminescu, un sociolog renumit, a făcut încă din 94 un studiu bine documentat despre oşeni, şi a observat că la ei este vorba de o “migraţie provizorie”. Adică nimeni nu zice “plec 20 de ani la Paris”, ci “plec 3 luni să strâng bani să-mi repar şi eu gardul.” Apoi intră într-un tăvălug din care nu mai pot ieşi: deja au o casă în ţară care trebuie întreţinută, s-au obişnuit cu un venit pe lună de 2000 de euro să zicem, nu pot să se întoarcă într-un sat unde nu au ce face, care e pustiu. Toţi zic că se vor întoarce.
Ioana Hodoiu: Cred că există o prăpastie între generaţii pe care ei nu o simt încă. Cei care s-au născut acolo, care acum sunt mici, vor avea la un moment dat un cuvânt de spus.
Petruţ Călinescu: Singurul scenariu de întoarcere ar fi la pensie…mulţi au muncit la negru, dar acum încep să fie în legalitate, peste 10-15 ani ar putea primi o pensie decentă. Există deja acolo oameni plecaţi de 17 ani.
Ioana Hodoiu: În blocul din Saint Denis, la periferia Parisului, unde mergeam la ei, tot blocul mirosea româneşte, stăteau toţi cu familia…sunt acolo ca într-un clopot, se uită la Digi şi la ProTV, doar la posturi româneşti, lucrează pentru patroni români, oşeni plecaţi mai demult care prind contracte importante, vorbesc oşeneşte, nu ies în oraş aproape niciodată. De-abia acum, cei mici, copiii care merg la şcoală, încep să socializeze, au prieteni francezi…dar, culmea, pe toţi îi aşteaptă o casă la roşu în sat.
Petruţ Călinescu: Probabil e un lucru ce ţine de o anumită psihologie a emigrantului, trăiesc cu un soi de frică că poate la un moment dat ceva n-o să mai meargă…şi atunci e bine să ai unde să te întorci. E un principiu bun, dar pe undeva lucrurile au scăpat de sub control, s-a mai adăugat un etaj…
Ioana Hodoiu: Discuţiile cu ei sunt totuşi foarte logice până la un punct, înţeleg cumva că nu e aşa bine să investeşti într-o casă pe care va trebui să o întreţii în eventualitatea în care te întorci în ţară şi nu mai ai de lucru, dar la un moment dat intervine un para-discurs, stilul lor. Modelul cultural colectiv e mult mai puternic decât abordarea raţională.
Petruţ Călinescu: Deciziile şi acţiunile lor sunt explicate de unii sociologi în relaţie cu piaţa maritală, ei se laudă că sunt foarte harnici. Dacă eşti harnic munceşti foarte mult, ceea ce înseamnă că ai mulţi bani şi trebuie să arăţi asta cumva aşa că îţi construieşti o casă mare, îţi iei o maşină bună. Copiii trebuie să arate că sunt harnici, iar părinţii strâng şi ei ca să aibă ce le da…şi totul creşte organic.

Mândrie şi Beton. De vorbă cu Petruţ Călinescu şi Ioana Hodoiu

Viorica Buică: Cum se împacă mândria cu condiţiile încă destul de grele în care locuiesc la Paris?
Petruţ Călinescu: Ei n-au trăit niciodată altfel. Cum spuneam, şi pe vremea lui Ceauşescu au lucrat în condiţii foarte grele. Motivaţia lor e cumva foarte puternică, muncesc foarte mult şI reuşesc să mai şi rămână cu 1500 de euro pe lună. Noi avem oricum şi perspectiva orăşeanului, la ţară, în sate, viaţa este mult mai grea.
Ioana Hodoiu: Mi-aduc aminte povestea unei fete de 28 de ani, plecată de la 16 la Paris cu părinţii, îmi spunea că atunci când au plecat ei nu aveau WC în casă, acolo i s-a părut din start un “upgrade”. După munca în grajd, în curte, condiţiile de acolo sunt absolut decente. Pentru ei de fapt viaţa s-a schimbat în bine. Iar femeile muncesc la fel de mult ca bărbaţii, nu prea există diferenţe.

Mândrie şi Beton. De vorbă cu Petruţ Călinescu şi Ioana Hodoiu

Viorica Buică: Demersul vostru este unul complex, are o componentă antropologică importantă. Fotografiile tale, sincere, directe, sunt cumva incomode atât pentru societatea de aici, cât şi pentru cei de acolo, care poate vor încerca să le înţeleagă la un moment dat. După doi ani dedicaţi acestui proiect, cum vă raportaţi voi la el, la oamenii pe care i-aţi întâlnit?
Petruţ Călinescu: Am plecat neştiind aproape nimic despre acest fenomen, l-am descoperit pe parcurs, am aflat tot timpul lucruri noi…am încercat să fim cât mai deschişi, nu am avut un scenariu în care să încercăm să “îndesăm” realitatea de pe teren.
Ioana Hodoiu: Oamenii de acolo sunt foarte oneşti, foarte primitori. Te pun la masă şi îţi spun până la urmă lucruri foarte intime despre ei, cât de greu le-a fost la început, cum au ajuns să se descurce. Nu le este ruşine cu nimic, ştiu că muncesc mult şi nu-şi schimbă discursul niciodată.
Petruţ Călinescu: Iar discursul te prinde, ma gândeam că dacă m-aş fi născut acolo cel mai probabil aş fi avut şi eu casă cu trei etaje. Fiecare vrea să arate că este cât mai harnic.

Mândrie şi Beton. De vorbă cu Petruţ Călinescu şi Ioana Hodoiu

Viorica Buică: Acum, în august, când v-aţi reîntors în Negreşti aţi făcut multe fotografii pe la nunţi, spuneaţi şi voi că este o lună în care evenimentele de acest gen sunt practic înlănţuite. Cum v-au primit? Nu v-au întrebat pentru ce (îi) fotografiaţi?
Petruţ Călinescu: La început îmi tot spuneau că sunt de la ProTV, acum mă întrebau dacă vreau să-i pun pe youtube, le e foarte greu să iasă în afara lucrurilor pe care le ştiu, a fost greu să explic că am un proiect fotografic şi de asta mă interesează.
Ioana Hodoiu: Nu au nicio problemă cu cine sunt ei, majoritatea te primesc oriunde. Acum nici nu mai este aşa de extravagant să ai un aparat foto bun, iar la nunţi Petruţ se “pierdea” oricum printre ceilalţi fotografi oficiali sau neoficiali. Am prins chiar 3-4 nunţi deodată în jurul unei biserici, alaiurile se amestecau între ele, nu te mai întreabă nimeni nimic. În mod amuzant, au un respect aparte pentru Bucureşti pentru că aici n-au ajuns, şi li se pare cumva un loc exotic.
Petruţ Călinescu: Apoi, nunţile în special sunt un motiv de mândrie pentru ei, vor să arate cum se îmbracă, tradiţiile. Cel mai greu a fost la Paris să-i convingem să le facem poze, nu toţi erau bucuroşi să arate în ce condiţii stau acolo. Noi le-am explicat care e demersul, că vrem să scoatem în evidenţă contrastul dintre cum trăiesc acolo şi casele foarte mari din ţară, unii nu au fost de acord. Dar au fost şi mulţi care au vrut.

Mândrie şi Beton. De vorbă cu Petruţ Călinescu şi Ioana Hodoiu

Viorica Buică: În fotografiile de la nunţi apar îmbrăcaţi în costume tradiţionale, dar în egală măsură în haine moderne, de la Paris…
Petruţ Călinescu: Nu, nu sunt de la Paris, sunt luate din Negreşti, din ţară, aduse din Turcia, le place stilul acesta mai strălucitor, iar la Paris se găsesc mai greu astfel de haine…şi oricum la alte preţuri…

Viorica Buică: Din afară, pare destul de schizoidă pendularea aceasta între vechi şi nou, modern şi tradiţional…
Ioana Hodoiu: Ei se mişcă de fapt foarte firesc între cele două. Costumul tradiţional face parte din identitatea lor, dar a devenit şi un mod de a-ţi etala bogăţia, le adaugă cristale Swarovski, ajung să fie foarte scumpe.
Petruţ Călinescu: Ei muncesc foarte mult la Paris, până la 12 ore pe zi, şi cred că simt nevoia să-şi “acopere” frustrările acasă. Trebuie să arate că au succes acasă, nu la Paris unde nu-i cunoaşte nimeni. La oraş vieţile sunt mult mai individualizate. Legat de costumul popular, de-abia în ultimii ani am constatat o reală revenire, abia acum când li s-au mai aşezat şi lor vieţile. În costumul acesta pare că stă mândria.

Mândrie şi Beton. De vorbă cu Petruţ Călinescu şi Ioana Hodoiu

Viorica Buică: Autorităţile locale, administraţia cum au reacţionat faţă de expoziţie? Ce cred despre transformarea satelor?
Petruţ Călinescu: Părerea mea e că acolo se învârt nişte bani la care nimeni nu vrea să renunţe, există depozite mari de materiale de construcţie…ei zic că la un moment dat vor să facă la Certeze o staţiune, dar e greu de crezut că se va realiza. Acum 2-3 ani am constatat cu surprindere în Bucovina că unele sate arătau foarte bine, erau păstrate cu bun-gust: era o strategie a primăriei că te scutea de unele impozite dacă păstrai faţada casei vechi, iar modernizările puteai să le faci la interior.

Viorica Buică: Petruţ a călătorit şi în ţări din jurul României şi spunea într-un interviu că nu a văzut fenomenul la intensitatea din Oaş.
Petruţ Călinescu: Da, într-adevăr. În Bulgaria spre exemplu oamenii şi-au canalizat banii către case de vacanţă…în alte zone s-au ridicat “cartiere” noi la marginea satelor, oamenii şi-au cumpărat teren acolo şi au început să-şi ridice case. La noi s-au ars puţin etapele, oşenii au început să construiască în curtea părinţilor, renunţând adeseori la casele vechi. Încet-încet, o să se întâmple lucrul acesta în toată ţara, dar nu toţi au orgoliul şi tenacitatea oşenilor.
Ioana Hodoiu: Oşenii au această obsesie a economiilor, ei câştigă foarte mult şi pentru că sunt foarte organizaţi. În ţară mai e şi problema alcoolismului, în Moldova spre exemplu mulţi bani se duc pe băutură. Oşenii sunt mult mai cumpătaţi, în Certeze nu există cârciumă…mi se pare foarte relevant. În Dobrogea, în Oltenia, la 9 dimineaţa vezi deja oameni beţi.

Mândrie şi Beton. De vorbă cu Petruţ Călinescu şi Ioana Hodoiu

Viorica Buică: Sunteţi încă la stadiul în care lucrurile încep să se aşeze, să prindă contur, veţi prezenta curând publicului şi un mini-documentar, poate va urma un album de fotografie. Vă gândiţi să continuaţi proiectul în anii ce vin sau mai degrabă simţiţi că este momentul pentru o pauză?
Petruţ Călinescu: Cred că am încheiat o etapă. Aş face câţiva ani de zile pauză şi aş reveni apoi, să văd spre exemplu ce se întâmplă cu copiii care cresc acum în Franţa.
Ioana Hodoiu: Clar proiectul trebuie continuat, acum am rămas cu multe întrebări…şi nu e că nu le-am găsit noi răspunsul, nici ei nu au răspunsul. Ei spun că se vor întoarce acasă, dar în mod logic nu au cum să se întoarcă acasă. Trebuie să existe o rezolvare, o vom vedea.
Petruţ Călinescu: Mi se pare că sunt şi puţini care au abordat subiectul în mod serios. În presă apar cel mai des ştiri cu “căpşunarii” care blochează vamele, cam atât. Iar în librării sunt numai albume care prezintă zona ca la Muzeul Satului, dacă eşti străin, cumperi un altul din acesta şi te duci acolo te şochezi. E posibil ca peste 20 de ani să nu mai fie casă tradiţională pe acolo. În zonele rurale din România unde nu s-a construit nu e vorba de păstrarea valorilor, că oamenii conştientizează asta, ci de sărăcie, nu au bani să construiască…şi de altfel nici să păstreze ceea ce există.
Ioana Hodoiu: Nu este normal să le ceri oamenilor să nu schimbe nimic, să nu se schimbe, important ar fi să fie informaţi, să ştie alternativele şi ce pot, ce ar putea face. După ce trăieşti cu 14 fraţi într-o singură cameră, e aberant să crezi că omul acela va dori să refacă şi să păstreze vechea casă.

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0