fbpx

marcaK. Baluştrii la casa românului şi cravata la bermude

Text: Ana Botez

La prima vedere, cele două sintagme, alăturate în titlu, nu au mare legătură una cu alta, însă, din nefericire, ceva le uneşte: faptul că ambele numesc mari nepotriviri. După cum toată lumea ştie, bermudele sunt acei pantaloni lungi cam până la genunchi, care se poartă, în mod normal, în timpul liber, în orice caz în situaţii neprotocolare. Pe de altă parte, cravata este un accesoriu vestimentar specific costumului bărbătesc clasic, pe care mai toţi cetăţenii planetei îl poartă atunci când trebuie să fie eleganţi, sobri, rafinaţi, sofisticaţi sau serioşi. Cu toate acestea, nici un bărbat întreg la minte nu şi-ar imagina (sper) că dacă poartă cravată este la fel de sobru şi elegant ca atunci când poartă costumul complet, deşi este îmbrăcat, de exemplu, în bermude.

În arhitectura clasică şi de inspiraţie clasică, baluştrii sunt acei mici stâlpi sculptaţi care compun balustrada unei scări sau a unei terase. Reprezintă un accesoriu relativ neimportant, oarecum echivalentul cravatei în domeniul vestimentar. Însă, aşa cum arta asortării cravatelor nu este la îndemâna oricui, nici arta proiectării baluştrilor nu poate fi stăpânită decât de marii arhitecţi. Este vorba, bineînţeles, de maeştrii arhitecturii clasice, care, din nefericire pentru iubitorii de baluştri, nu prea mai există, pentru că astăzi marii arhitecţi preferă, în general, să se exprime în spiritul epocii şi să creeze arhitectură modernă.

Dar, să zicem că un producător de baluştri prefabricaţi (paranteză: dacă balustrul de piatră naturală este ca o cravată de mătase naturală, atunci balustrul de beton este ca o cravată de poliester) copiază nişte modele „beton“ (cum altfel?) de la un specialist, ca de pildă Michelangelo, şi îşi pune marfa la dispoziţia clienţilor săi fideli, iubitorii de baluştri. Aceştia îşi imaginează, probabil, că simpla dispunere a unor baluştri în jurul terasei sau a unui maaare balcon semicircular care sfidează cu inocenţă normativele pentru console (domnilor ingineri, vedeţi că se poate?), dar şi orice regulă de compoziţie, ar putea să confere casei, restaurantului, sediului de firmă, sau oricărui obiect de arhitectură care le aparţine, acel prestigiu, acea eleganţă, acea nobleţe, pe care, iată, capodoperele arhitecturii clasice le posedă. Dar vai! Prestigiul, eleganţa şi nobleţea nu stau în numărul baluştrilor, ci în compoziţia volumetrică, în armonia proporţiilor, în subtilitatea detaliilor, în frumuseţea materialelor şi texturilor, calităţi de care bietele case „potcovite“ cu baluştri sunt de obicei lipsite. O casă care este reuşită şi fără baluştri nu are nevoie de ei, iar una care nu este reuşită, poate să primească tone de baluştri, că tot nu se va schimba nimic; nu în bine, în orice caz.

Iar ca excese ale acestei practici, pot să menţionez excesul de zel al unui concetăţean care şi-a garnisit generos casa cu baluştri de piatră neagră, bine lustruiţi, care îi dau un aer de capelă funerară sau de dric; iniţiativa privată de a îngrădi cu baluştri porţiuni din trotuare (adică din domeniul public!) pentru a amenaja terase; şi, mai ales, o altă iniţiativă privată, de a turna artizanal baluştri excesiv de urâţi. Domnilor, dacă chiar nu vă puteţi abţine, măcar luaţi unii de firmă, că sunt mai decenţi!

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0