fbpx


White November igloo

marcaK. Culoarea sau Noua conspiraţie a manelismului vizual

Ieri, mergând pe o străduţă îngustă, pe care maşinile se înghesuie şi merg foarte încet ca să treacă de semaforul din capătul său, mi-am amintit brusc şi violent că trăiesc în România.

În România, chiar în oraş vreau să zic. În mijlocul şirului de maşini relativ disciplinate se afla una care îşi semnala prezenţa de la mare distanţă, prin fundalul sonor apocaliptic care o învăluia pe cel puţin douăzeci de metri de jur-împrejur. Manele, of course, dacă tot veni vorba. Trecând pe lângă maşina cu pricina, am putut observa şi părţi din dj-ul de la volan, recte un maieu roşu din care scăpau două braţe foarte păroase. Sigur că nu mă aşteptam la un costum Armani, deşi… Şi astfel, am avut încă o dată confirmarea că mitocanul absolut nu este o abstracţie, o specie teoretică inventată de intelectuali, ci una cât se poate de reală şi de răspândită în timpul şi habitatul nostru.

Fiind oameni deştepţi şi fini, vă veţi pe bună dreptate întreba de ce vă narez acest fapt de cotidiană banalitate, că doar trăiţi tot pe-aici şi astfel de întâmplări sunt substanţa comună a unei zile normale în România. Şi în plus, ce legătură pot avea maneaua la volum maxim (pleonasm?) şi manelistul în maieu (alt pleonasm, vara?) cu subiectul de azi al dicţionarului nostru?

Păi ia să vedem… Faptul, nemenţionat în text, dar pe care orice român de bun simţ şi-l imaginează automat, că avea ambele geamuri deschise şi volumul la maxim, ce ar putea să însemne? Că maieul roşu era discret şi reţinut, grijuliu să nu atragă atenţia sau să nu deranjeze trecătorii? Aş, aceste complexe nu sunt pentru învingători! Convins de calitatea, valoarea şi poate chiar de efectul benefic al liniilor melodice ce scăpau din casetofonul de bord, personajul nostru înmaieuat s-a gândit, ecumenic, să le împartă cu cât mai multă lume.

Să împărtăşească trecătorilor necunoscuţi şi întâmplători bucuria pe care fără îndoială el însuşi o resimţea, la un volum care lasă deoparte orice dubii sau idiosincrazii. Decelăm astfel încă o calitate necesară a manelistului comun, anume mândria expunerii. Pe lângă stridenţă, suficienţă, agresivitate, lipsă de respect pentru celălalt (timpan, în cazul de faţă) etc.

Acum, oricine ştie că cea mai mare parte a senzaţiilor care ajung la creierul nostru sunt vizuale. Cică vreo două treimi, zic site-urile specializate. Rezultă, după părerea mea, că restul de o treime se împarte, probabil diferit, dar ce mai contează, între celelalte patru simţuri.

Zic patru ca să nu intru în bivolarisme şi alte chestiuni nedetectabile, deşi n-aş vrea să pierd publicul şerpilian şi gorilian căruia îi cer scuze pe această cale. Prin urmare, auzul, simţul prin excelenţă detector de manele, furnizează sub un sfert din informaţia procesabilă de creier.

Isn’t that unfair? Adică, nu-i, frate, naşpa? Cum să mai cucerească manelele lumea, când tot ce pot ele influenţa este maximum un sfert din cât percepem?

Puşi la curent în privinţa acestei situaţii de către un grup de cercetători britanici, conducătorii manelişti din toată lumea, care îşi vedeau liniştiţi de comploturile lor auditive universale au intrat brusc în panică. Şi, înţelegând importanţa ochilor în manelizarea absolută a lumii, au decis să treacă la acţiune.

In urma întâlnirilor (secrete) la cel mai înalt nivel, de care nimeni nu are habar unde şi când se ţin, marele maestru universal al manelelor a tras câteva concluzii care s-au impus ca de la sine. Ele pot fi rezumate astfel: manelele trebuie să devină, urgent, vizuale. Ordinul secret, transmis public pe toate canalele posibile, inclusiv subliminale, a stârnit stupoare în lumea nesofisticată a creatorilor şi consumatorilor de manele. Păi ce, n-avem clipuri marfă?, s-au întrebat, legitim, aproape într-un glas, aceştia, paralizaţi de ignoranţă. În faţa stuporii împietrite, marele consiliu ocult mondial al manelelor s-a văzut nevoit să întocmească o metodologie secretă de norme de aplicare a rezoluţiei. Una care s-o înţeleagă toţi şmecherii pe ea, bineînţeles, decât.

Din informaţiile pe care le avem, ea sună cam aşa: „Deci, frate, tot manelistu’ iubeşte culoarea puternică că dacă n-o iubeşte nu e manelist. Deci fiecare manelist să poarte decât culoare multă, puternică şi tare. Hainele, maşina, casa şi gagica la manelist să fie ca stilul lui de muzică şi vieaţă: colorat puternic, mult şi mândru. Manelistu’ să fie indentificat cu uşurinţă, ca să fie temut şi admirat. Când nu e el prin preajmă, să vorbeşte în numele lui lucrurile care le are el pe ele, repet: hainele, maşina, casa şi gagica.”

Inutil să vă spun că efectele nu s-au lăsat aşteptate. Înţelegând de data asta mesajul exact şi limpede al conducătorilor mondiali, universali şi oculţi, maneliştii au trecut la treabă, mai ales că deciziile consiliului le veneau mănuşă.

Orice urmă de reţinere existentă încă, datorată poate delicateţii personale sau unor afecţiuni psihice, a căzut carbonizată la pământ şi talazurile nesfârşite ale culorii stridente s-au pus în mişcare. Fabricile de vopseluri s-au raliat imediat, fie pentru că erau deja deţinute de manelişti sub acoperire, fie pentru că au simţit o enormă piaţă emergentă. Ele au început să furnizeze cantităţi cosmice de pigmenţi foarte puternici care s-au revărsat instantaneu asupra pânzelor, tablei şi tencuielii, precum şi a altor materiale de care nici nu mai vreau să amintesc. Rezultatul e în jurul vostru.

Sigur, s-ar putea să fi spus o poveste puţin cam încâlcită, deşi totul e cât se poate de adevărat, şi încă legătura dintre manelişti şi culoarea de pe casele din fotografiile alăturate să nu fie foarte clară. Pentru cei care nu şi-au băut încă nescafe-ul (publicitate gratuită) de dimineaţă, voi încerca să sintetizez în câteva rânduri. Culoarea stridentă este, pentru ochi, ceea ce muzica tare este pentru urechi. În anumite momente, ele pot fi binevenite, dar cu condiţia ca treaba să ţină puţin şi să se consume în grupuri şi spaţii izolate.

De cele mai multe ori însă, ele îi agresează pe ceilalţi, deranjează, enervează, obosesc. În lumina acestei paralele, o casă colorată strident şi nepotrivit este echivalentul vizual al muzicii la volum mare. Sau, mai plastic, al unei piese AC/DC la maxim, într-o duminică de liturghie la o bisericuţă de sat, vezi şi un Guţă la Ateneu. Ambele afectează masiv spaţiul public şi pe oamenii care au neşansa să se găsească în preajmă.

Imi veţi spune, poate, că nu toate casele colorate strident aparţin unor manelişti. Eu vă voi spune că, poate, adevăr grăiţi, dar cu siguranţă nu aveţi proprietatea termenilor. Adică folosiţi noţiunea de manelist în sens restrictiv, condiţionată de preferinţe muzicale. Ar trebui să vă lărgiţi orizontul semantic, căci maneliştii sunt, dacă vreţi, ca homosexualii. Adică mult mai mulţi decât cunoaştem noi şi chiar mai mulţi decât se cunosc ei înşişi. Dar de numărul primilor vă puteţi da seama după culoarea caselor.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0