fbpx

marcaK. Din nou roz…

Cu toate cã nuanţa de roz ce caracterizeazã aceastã faţadã de spaţiu comercial este primul lucru care sare în ochi, nu este şi cel mai grav. Într-adevãr, rozul de bomboanã fondantã nu este decât o metodã, într-adevãr, destul de brutalã şi lipsitã de rafinament, de a insista asupra gustului dulce specific produselor care se vând aici. Dupã cum spuneam şi mai demult, rozul este culoarea care evocã dulcele, mai degrabã dulcegãria, siropul, o mulţime de alte produse de cofetãrie, nenumãrate specii de plante cu flori, copiii mici cu jucãriile şi hãinuţele lor, şi alte lucruri drãgãlaşe cu care s-ar putea umple toatã acestã paginã. În domeniul arhitecturii, rozul ar fi foarte potrivit pentru un pavilion în Orãşelul copiilor sau ceva asemãnãtor, însã începe sã jeneze în momentul în care este aplicat, ca în cazul de faţã, în colţul unei faţade sobre şi monumentale de sfârşit de secol XIX. Contrastul evident între cele douã este, cel puţin pentru un ochi educat, net în defavoarea bombonicii roz.

Însã persoana care a creat aceastã siropoasã patã de culoare nu s-a oprit aici. Materialul folosit nu este unul uzual, ci un soi de calupuri (ca de sãpun roz) care, privite de aproape, îşi dezvãluie adevãrata compoziţie: un mozaic cu granulaţie finã, cu mortarul intens colorat. Lãsând la o parte culoarea de o artificialitate mult prea evidentã, plãcile sunt prea regulate ca sã imite o zidãrie de piatrã cioplitã (mai bine zis, nu regulate, ci identice: presupusele urme ale cioplirii, care seamãnã mai mult cu urmele lãsate de o lingurã în îngheţatã, sunt reproduse identic prin turnarea într-un unic mulaj) şi prea mici ca sã sugereze piatra de talie. Într-adevãr, o piatrã care în mod normal poate fi transportatã de un om voinic nu poate fi evocatã de un obiect de dimensiunile unei bucã˛i de sãpun.

Şi asta nu este tot. Imaginea este completatã de câteva flori artificiale, care au un punct comun cu genele false: locul lor este cel mult pe scenã. Sau poate nici mãcar acolo, de vreme ce spectacolele de înaltã ţinutã, cum este Concertul de Anul Nou de la Viena, sunt înfrumuseţate de prezenţa florilor proaspete, în aranjamente atent studiate. La polul opus se aflã aceste nefericite muşcate de plastic, prãfuite, bãtute de soare şi de vânt, de ploaie şi ninsoare, care iarnã – varã atârnã la fel de artificial pe artificialele pietre roz despre care v-am vorbit mai sus, sub o streaşinã de şiţã, surprinzãtor de naturalã. Probabil, şiţa este acolo ca sã punã în mişcare o coardã sensibilã a sufletului românului, nostalgia pentru lumea satului. Din nefericire, este în dezacord atât cu faţada de secol XIX, de un caracter afirmat urban, cât şi cu neinspiratul placaj roz, ca sã nu mai spun cã ţãranii români nici nu şi-au lãcuit vreodatã streaşina, nici nu au montat în ea spoturi luminoase. Într-un cuvânt, intenţiile autorului sunt confuze şi contradictorii, iar rezultatul eforturilor sale – de asemenea.

Coșul de cumpărături0
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0