marcaK. Gardul nostru cel de toate zilele
Sunt convins că spiritele exacte, fie ei simpli perfecţionişti, rokeri sau monahi vor spune că gardurile pe care le-am pozat aici puteau foarte bine să stea la capitolul forme, respectiv culoare. Da, aveţi dreptate, şi ăsta e dezavantajul unei clasificări cu criterii laxe. Dar cine a promis vreodată stricteţe categorială în dicţionarul acesta? Eu în niciun caz, aşa că am să vă rog să mă lăsaţi să-mi fac treaba pentru care am fost angajat, că am rate şi copii de crescut. Deci garduri decât, ca categorie (suntem la marca k, nu?) independentă a dicţionarului ideilor proaste şi cui nu-i place să meargă să-şi cumpere cărţi serioase din colecţiile Adevărul. Ok?
Că care-i prostu’ care mai crede oare astăzi, na că m-am enervat!, că gardul este o componentă periferică a lumii noastre construite (de oameni pricepuţi şi femei)? Eu ştiu şi zic că nu prea, dimpotrivă şi deloc, mai ales de când s-a dat iarăşi liber la proprietate, şi asta din două motive de bază. Primul, cel fizic şi, evident, ar fi că gardul este, în ordinea văzutului, mai în faţa casei din spatele său, adică exact pe dos faţă de veveriţa care are coada în spate pentru că în faţă e chiar ea. Al doilea, psihologic şi subtil, este că, mai nou, tot omul se supraevaluează şi astfel făcând îşi supraevaluează avutul şi astfel făcând şi-l supraprotejează şi astfel făcând îşi face gard serios şi astfel făcând e plină lumea de garduri înalte şi România ca caz particular.
Au fost vremuri când utopii milenariste puse în practică, comunism gen, făceau gardul inutil şi desuet. Câte garduri ştiţi să se fi ridicat în frumoasele cartiere de blocuri construite pentru oamenii muncii şi copiii lor viitori artişti hip-hop sau manelişti? Câteva gardurii vii, ici colo, dar nu bariere fizice de netrecut pentru hoţii nesportivi şi nici capcane estetice de neevitat pentru privirile inocente. Sau nişte încropeli semiilegale ridicate de vreun descurcăreţ care monopoliza un petec de grădină în scopul castravetelui personal. Bine că a murit dracu’ Ceauşescu şi s-au schimbat fundamental lucrurile, că altfel nu aveam astăzi ce scrie. În paranteză fie spus, eu continui să cred că dacă venea regele era şi mai bine şi aveam şi mai multe garduri şi mai înalte şi mai deosebite, dar în sfârşit, e bine şi aşa…
Revenind la împrejmuirile noastre, să spunem că gardul a avut dintotdeauna două funcţii – una de protecţie şi una de reprezentare. Aceea de wc public pentru cetăţenii turmentaţi sau numai nesimţiţi nu a fost şi nu este decât o funcţie sporadică şi întâmplătoare, aşa că nu vom face caz de dânsa. Funcţia de bază, motivul pentru care omul îşi face gard, va fi fost şi încă este, bineînţeles, protecţia.
În sens restrâns sau larg, de siguranţă, respectiv marcare, a propriului avut, nu contează, tot un drac. Apoi, dacă tot îl face, o minimă funcţie de fală, adică de prezentare şi reprezentare, e normal să i se dea. Şi unde e fală e şi creativitate şi ajungem astfel la problema noastră, şi anume faptul – remarcat de tot mai mulţi turişti şi oameni de afaceri – că România a devenit o ţară de garduri nasoale. Oribile. Sinistre. De te cruceşti.
Stai câteodată aşa lângă un gard mai meşteşugit şi te întrebi de unde dracu’ i-o fi venit omului ideea să şi-l manufactureze în halul ăla, şi constaţi că eşti absolut incapabil să-ţi răspunzi. Bagajul cultural, educaţia vizuală, ba uneori chiar şi priceperea psihanalitică sunt insuficiente şi ridicole. Gardul românesc, printr-o malignă inversiune, se, să mă scuze doamnele, pişă pe ele. După cum, la o adică, puteţi vedea şi din imaginile alăturate!
Sigur că, în dezvoltarea lor zglobie, gardurile, ca şi arhitectura de după ele, urmăresc câteva reguli, între care originalitatea absolută se luptă pentru întâietate cu asumarea creativă a modelului prestigios. Ca argument al primei reguli, mai des aplicată în urban, nu pot decât să vă invit să parcurgeţi de la un capăt la celălalt orice stradă cu case nou-construite. Dacă la final aţi găsit mai mult de un gard la fel, înseamnă că m-am înşelat şi puteţi să-mi daţi în cap cu revista făcută sul. Dacă nu, nu! Cea de-a doua regulă, observabilă mai ales la ţară, funcţionează cam aşa: şi-a făcut vecinul potent un gard mai şui, hopa şi noi cu o copie, eventual mărită, ca să arătăm că şi noi avem. Astfel, categoria culturală de „fără număr” se mută în arhitectura gardurilor. Exemplu: Bucovina. În satele bucovinene, cândva, până nu demult, gardurile se făceau din scânduri înalte, lipite unele de altele, cu un fel de mic acoperiş, susţinut de console din lemn lucrat, deasupra. Sobru, simplu şi elegant. Prea sobru. Prea simplu. Insuficient de elegant.
Aşa că, mai nou, oamenii capabili s-au raliat la un nou model, care are două mari calităţi: e foarte urât, dar e mult mai trainic. Prin urmare, satele bucovinene (şi nu numai) vor rămâne porcite de garduri hidoase mult după moartea noastră. Descrierea tehnică a ororii: se execută un parapet (nu foarte înalt) şi stâlpi, totul din zidărie sau beton, care apoi se acoperă cu piatră de râu montată în cant şi apoi se lăcuieşte. Deasupra stâlpilor, opţional, se pot monta bile albe, lei sau alte figuri apotropaic-clasice din ciment văruit alb, precum şi globuri de sticlă gen baie de cămin, cu becuri. Poarta de trecere prin această alcătuire trebuie negreşit marcată, aşa că se execută arcade maiestuoase îmbrăcate integral în aceleaşi pietricele de culoare cenuşiu maronie.
dacă totuşi „se doreşte altceva”, paletarul de invenţii e nesfârşit – culori ţipătoare, inox în forme îndrăzneţe, placări cu piatră spartă şi cu rosturi vopsite în negru, imitaţii de piatră executate direct din pensulă, policarbonat, fier forjat turcesc cu pretenţii de clasic francez, baluştri, panouri prefabricate vopsite în ulei, vietăţi impunătoare din ciment (lei, vulturi, câini, pitici), marmură, pietricele de râu, …………………..……………… ……………………………………………………. ……………………………………… (las câteva rânduri ca să puteţi completa şi dvs.).
De ce se întâmplă o aşa avalanşă de garduri nasoale e cu siguranţă întrebarea la care ar trebui să răspundem, dacă articolul acesta ar avea vreo pretenţie ştiinţifică. Din fericire n-are, că dicţionarul ideilor proaste nu e despre motivaţii adânci, mecanisme psiho-socio-culturale, ci despre cum e mai bine să nu. Lăsând deci analizele serioase pe seama colegilor mai culţi, vă rog încă o dată decât atât: nu vă faceţi gard ca cele din modelele alăturate!