fbpx


White November igloo

Mihai Chirilov – film ochit, film aţintit la inima TIFF-arului

Directorul artistic al celui mai mare festival de film românesc – emblematicul TIFF, ne oferă, în pragul celei de-a 13-a ediţii, o perspectivă unică asupra procesului de selecţie realizat an de an şi asupra multor altor detalii de culise. Mai jos, găsiţi highlight-urile unui interviu fascinant, din care aflăm pe la ce festivaluri a ajuns Mihai Chirilov în căutarea filmelor care vor anima Clujul între 30 mai şi 8 iunie, care sunt must-see-urile acestei ediţii şi cum arată viitorul unui eveniment de asemenea anvergură, într-un context mai degrabă potrivnic.

Interviu de Ioanina Pavel

Spuneţi-ne, vă rog, care a fost circuitul festivalier din care aţi cules filmele pentru această a 13-a ediţie a TIFF! şi care festival, din toate câte aţi vizitat de-a lungul anilor, vi se pare că ar vibra pe aceeaşi frecvenţă ca TIFF-ul, cu alte cuvinte – festivalul de unde ştiţi că invariabil veţi găsi filme pe gustul TIFFarilor?

Circuitul festivalier nu diferă foarte mult de la un an la altul: primul la care merg imediat după ce se termină TIFF-ul e cel de la Wroclaw, un festival foarte apropiat în spirit cu TIFF-ul clujean, dar cu un buget aproape dublu – selecţie eclectică, retrospective şi secţiuni tematice surprinzătoare. Aici am văzut, de pildă, filmul polonez Floating Skyscrapers al lui Tomasz Wasilewski, pe care l-am inclus în competiţie, dar şi excelentul Shield of Straw al japonezului Takashi Miike. Urmează apoi, cronologic, festivalul de la Locarno – de aici am plecat cu tolba aproape goală, în afara foarte specialului şi provocatorului documentar What Now? Remind Me al portughezului Joaquim Pinto. Veneţia, care vine imediat după, este, pentru mine, o mină de aur – din fiecare dintre cele patru secţiuni ale festivalului aleg ceva. Aici am văzut, printre multe altele, splendidul Philomena, care mi s-a părut încă de-atunci, filmul ideal pentru a deschide TIFF-ul; Walesa lui Wajda – entertaining cum nu a fost niciodată istoria pe care am învăţat-o la şcoală (nu că în timpul comunismului ni s-ar fi predat nouă evenimentele din anii ’80 din Polonia); australianul Tracks – o splendoare vizuală, pe care o vom proiecta în aer liber, pe ecranul gigantic din Piaţa Unirii; trei dintre filmele din competiţie le-am găsit tot aici – inclasabila poveste a afro-americanului albinos din White Shadow, sobrul si emoţionantul Still Life al lui Uberto Pasolini (care a câştigat acum câţiva ani Premiul Publicului la TIFF) şi iranianul Fish and Cat, un incredibil plan-secvenţă de peste 2 ore care se joacă cu timpul şi spaţiul cum n-am mai văzut niciodată până acum. M-a făcut praf. De la San Sebastian, un oraş pe care-l ador, am luat unul dintre filmele mele favorite de la această ediţie, islandezul Of Horses and Men, dar şi marele cîştigător, venezueleanul Bad Hair. Din Morelia, unde merg de patru ani, aduc foarte multe filme mexicane – mexicanii sînt, în caz că nu e clar încă, foarte pe val: The Golden Dream, The Empty Hours, Club Sandwich şi We Are Mari Pepa sunt must see-uri, dar tot aici am văzut-o şi pe Anamaria Marinca în SF-ul american Europa Report. Berlinul e, iarăşi, un festival ca un supermarket. Aici nu vii cu punga, ci cu căruciorul. Cel mai bun film al anului de pînă acum l-am văzut aici: Boyhood al lui Richard Linklater. E închiderea perfectă pentru TIFF şi, din nou, un film şi un concept cum n-am mai întâlnit. Tot de la Berlin am plecat cu ideea de a organiza un focus dedicat noului film german (Finsterworld e de neratat), iar la Dublin mi-a venit ideea de a organiza o panoramă a filmului irlandez recent, având drept vârf de lance comedia neagră Calvary. În fine, de la Festivalul de Documentar de la Salonic, alt oraş pe care-l ador, am plecat smulgîndu-i promisiunea lui Nicolas Philibert de a veni la TIFF cu o retrospectivă a filmelor sale, iar la Vilnius (unde am fost în juriu), mi-a căzut falca la extravaganţa coreeanului Bong Joon-ho, The Snowpiercer, în care Vlad Ivanov e absolut beton. După care am mai stat şi pe-acasă, pentru că am avut de văzut filmele înscrise oficial (cîteva sute bune). Nu cred că a existat festival de unde să fi plecat acasă cu mîna goală, dar probabil că Veneţia şi Berlin sînt cele mai ofertante pentru mine.

Care sunt „semnalmentele” unui film demn de publicul TIFF, pe care le căutaţi în periplurile festivaliere? şi, ca un sneak preview la întâlnirea anuală cu Mihnea Măruţă la TIFF Lounge, puteţi să ne anticipaţi de acum noutăţile de la TIFF 2014 (un top trei filme şi trei evenimente care vor fi de ne-ratat)?

Semnalmentele sunt multe, probabil că dacă aş face un portret robot, ar ieşi ceva demn de creatura doctorului Frankenstein. Filmul de TIFF trebuie să nu te lase indiferent, să te pună pe gînduri, să provoace, să-ţi testeze propriile limite, să-ţi meargă direct la inimă sau la creier, nu în stomac, o dată cu floricelele. Într-un top trei al acestei ediţii intră, cu siguranţă, Boyhood, Of Horses and Men şi un film slovac din anii ’60 de care m-am îndrăgostit la prima vedere cînd l-am descoperit anul trecut, Before Tonight is Over – drept care i-am organizat în acest an o retrospectivă regizorului Peter Solan, recent dispărut dintre noi. În opinia mea, evenimentele de neratat sînt proiecţia 3D cu Cathedrals of Culture, proiecţia clasicului Faust al lui Murnau cu acompaniamentul lui Martin Schmeding la orgă din Biserica Evanghelică-Luterană şi proiecţiile de la Depozitul de filme din cadrul Campaniei TIFF „Salvaţi Marele Ecran”.

Care film a fost cel mai greu de obţinut anul acesta? şi dintr-un top all-time, care a fost cea mai grea negociere pentru un film pe care aţi făcut-o în numele TIFF-ului?

Probabil că Ursul de Aur de la Berlin, filmul chinez Black Coal, Thin Ice. L-am confirmat cu agentul de vânzări fără probleme imediat după ce l-am văzut, drept care l-am şi anunţat în primele noastre comunicate de presă, după care, în ultima zi de festival filmul s-a „trezit” cu premiul cel mare – moment în care strategia agentului s-a schimbat, iar filmului i-a crescut cota pînă la cer. Am reuşit să-l re-confirm cu o săptămână înainte de finalizarea selecţiei, după un lanţ interminabil de emailuri şi negocieri. Dar cea mai grea negociere din istoria TIFF-ului am dus-o pentru un film de suflet, care nici măcar nu e un mare film, dar fiind primul film pe care l-am văzut vreodată la cinema, pentru mine valora greutatea lui în aur. Este vorba despre documentarul-cult din 1977 ABBA The Movie, pe care l-am proiectat la TIFF la 40 de ani de la lansare în copia nouă smulsă cu greu de la Institutul Suedez de Film, după ce a trebuit să aştept ca membrii trupei să-şi dea acordul pentru proiecţie.

De ce „Philomena, o poveste adevărată şi un subiect controversat, în deschiderea TIFF-ului #13? Semnalează oare o preponderenţă a filmelor cu tentă politică sau care nasc dezbateri, în programul acestei ediţii?

Pentru că vorbeşte despre subiecte „grele” cu o uşurinţă care îl face să meargă direct la suflet celor care-l vor vedea, provocându-i gentil să se gîndească la chestiuni despre care, în mod normal, ar avea idei preconcepute. Genul acesta de „dezbatere” mă intereseză s-o provoc în public, o dezbatere interioară cu propriile idei, limite şi convingeri, nu dezbaterile politice în care toată lumea latră şi nimeni nu convinge pe nimeni.

Cum s-a reuşit colaborarea cu Biserica Evanghelică-Luterană, care va găzdui cine-concertul Faust în cadrul TIFF? şi, în legătură cu acest concept în sine, de acompaniament muzical adus filmelor mute, cum vedeţi recepţia filmelor mute după revival-ul marcat de Oscarizarea lui The Artist, în contextul în care la TIFF acest tip de eveniment e deja un sine qua non care rulează cu casă închisă?

Cine-concertul Faust e o iniţiativă a Centrului Cultural German din Cluj-Napoca şi a domnului director Fabian Muhlthaler în special, pe care am gestionat-o în parteneriat cu festivalul – mai ales în aspectele logistice care au ţinut de locul de desfăşurare. Personal, găsesc că o biserică e locul ideal pentru acest eveniment (şi nu doar pentru că acolo există o orgă), chiar dacă unii pot ridica din sprânceană ştiind că filmul este despre legendarul pact cu Diavolul. Nu e singurul eveniment dedicat filmelor mute proiectate cu acompaniament live la TIFF-ul din acest an: trupa austro-rusească Russkaja va asigura coloana sonoră şi un turbo-show live altui clasic mut, Crucişătorul Potiomkin. Acest gen de eveniment e o tradiţie la TIFF încă de la prima ediţie – contează foarte mult mixul de film cu muzică. Cu cât mai neaşteptată coloana sonoră, cu atât mai atractivă pentru public. Nu cred că The Artist ar fi influenţat în vreun fel această receptare. În fiecare an există un film similar, chiar mai multe – e drept că nu toate au avut bafta şi maşinăria de promovare din spatele lui The Artist.

Dintotdeauna TIFF-ul şi-a asumat rolul de promotor al tinerilor cineaşti, dar anul acesta parcă se apasă acceleraţia – devine foarte similar unui incubator pentru „antreprenori” ai filmului. În opinia dv., a devenit Filmul la fel ca Start-up-ul, adică totalmente pe cont propriu, sau mai există vreo speranţă ca statul să recupereze terenul pierdut şi să vină în întâmpinarea tinerilor cineaşti?

TIFF-ul şi-a asumat multe roluri de-a lungul existenţei lui, nu e un eveniment gândit să capitalizeze doar pentru propria lui imagine, stabilitate şi reputaţie, ci e o structură care încearcă să construiască ceva pentru întreaga comunitate cinematografică şi viitorul ei. La TIFF s-a născut programul „Let’s Go Digital!”, dedicat copiilor care vor să înveţe să facă film. Unii dintre ei sunt astăzi studenţi la Facultăţi de Film. Tot la TIFF a luat naştere „Transilvania Talent Lab”, un veritabil incubator – în mic – pentru antreprenori ai filmului. Efervescenţa din timpul TIFF-ului i-a determinat pe foarte mulţi clujeni, şi nu numai, să scrie scenarii (e cazul celebrului concurs organizat de HBO) sau să facă film pe cont propriu – cu rezultate mai mult sau mai puţin marcante, dar nu asta contează neapărat. Contează pasiunea, determinarea şi ideile bune. Nu cred că Statul va mai recupera vreodată timpul pierdut – Statul şi-a dat deja cu stângul în dreptul atunci cînd nu a ştiut sau nu a vrut să capitalizeze de pe urma succeselor filmelor Noului Val. În alte ţări, o asemenea reuşită ar fi fost îmbrăţişată necondiţionat, ar fi generat noi strategii şi priorităţi culturale etc. În schimb, la noi s-au găsit voci penibile care să-i acuze pe cineaştii care au adus premii importante României că strică imaginea ţării.

Întrevedeţi un viitor apropiat în care TIFF-ul, ca şi festivalul Making Waves unde sunteţi de asemenea director artistic, să fie finanţat exclusiv prin fonduri private sau/şi prin platforme de crowdsourcing?

Mi-ar plăcea să cred că se va ajunge acolo, dar sunt sceptic – spre deosebire de America, modelul european, şi implicit cel românesc, alimentează mentalitatea că Statul trebuie să susţină Cultura (care Cultură nu trebuie neapărat să „vândă”). Pe de-altă parte, nici consumatorul de Artă nu e educat să vadă într-un eveniment cultural pe care-l frecventează şi apreciază un „produs” în care trebuie să investească pentru a putea beneficia în continuare de el. Dovadă majoritatea campaniilor eşuate de crowdsourcing care s-au făcut în România. Care crowdsourcing nu a fost nici el gândit ca la carte, astfel încât să funcţioneze, „sfidând” deştept mentalitatea existentă. Festivalul Making Waves, care timp de doi ani la rând a avut două campanii Kickstarter de succes, este excepţia fericită – să nu uităm însă că el are loc în America şi că majoritatea donaţiilor vin de la americani şi români din diaspora americană care apreciază şi frecventează evenimentul şi care ştiu că trebuie să-l susţină financiar pentru a-l putea perpetua şi a beneficia în continuare de el.

Cum s-a înfiripat ideea campaniei „Salvaţi Marele Ecran”, a avut oare şi participarea în număr mare a românilor la Caravanele TIFF din ultimii ani un rol catalizator în organizarea unei acţiuni de aşa amploare? Care sunt direcţiile pe care se va desfăşura campania „Salvaţi Marele Ecran” la TIFF  şi cum va putea contribui TIFFarul şi cinefilul la operaţiunea de sensibilizare a organelor statale responsabile de starea cinematografelor româneşti?

Caravana TIFF, din ce în ce mai extinsă de la un an la altul, a avut drept scop încurajarea publicului potenţial de cinema să re-înceapă să vadă film pe marele ecran. Modelul caravanei TIFF a fost apoi preluat şi de alte instituţii sau distribuitori de film, din ce în ce mai convinşi că trebuie să depună un efort suplimentar pentru a maximiza impactul unui film bun şi pentru a facilita accesul publicului la el. Nu e suficient să ai un produs de calitate şi să-l arunci pe piaţă automat, sperând că el îşi va găsi singur drumul spre spectator – mai ales în condiţiile în care distribuţia de film din România stă la cheremul politicii discreţionare a proprietarilor de multiplexuri. Ideea campaniei „Salvaţi Marele Ecran” a venit aşadar ca o consecinţă logică a acestei stări de fapt, cu atât mai mult cu cât în România avem în continuare săli de cinema ameninţate cu dispariţia, dar care, cu un efort bine direcţionat pot fi resuscitate şi re-introduse în circuit. Vor exista, cu siguranţă: o campanie de informare a publicului potenţial, o strategie de sensibilizare a primăriilor de a investi în modernizarea acestor săli decăzute şi o campanie de crowd-sourcing. Nu în ultimul rând, va exista la TIFF o secţiune specială dedicată acestei operaţiuni, incluzând filme din diverse ţări despre dispariţia vechilor cinematografe. (Pentru amatorii de picanterii, există chiar şi un documentar absolut adorabil despre închiderea ultimului cinematograf din Spania care mai proiecta filme porno, Paradiso – dar asta e altă mâncare de peşte.)

Cum a fost primită prezentarea TIFF-ului la New York, când a deschis seria dedicată festivalurilor internaţionale de film Best Fest Film Series?

Seria, organizată de legendarul Town Hall în inima Broadway-ului, a avut dimensiunea ei de inedit. După ştiinţa mea, nimeni nu a mai organizat până acum o astfel de serie, dedicată celor mai excitante festivaluri internaţionale, printre care au figurat şi cele din Rotterdam sau Morelia. TIFF-ului i-a revenit onoarea de a inaugura acest eveniment, la care au fost prezenţi, pe o vreme absolut cruntă, peste 400 de oameni – ceea ce, în peisajul guvernat de competiţia feroce dintre evenimentele new-yorkeze, a fost fenomenal. Cu atât mai mult cu cât la Town Hall sunt rareori programate filme (acolo, concertele şi festivalurile de comedie şi stand-up fac legea). Sala însăşi a fost dotată cu proiector digital cu o săptămână înainte de startul seriei – prilejuindu-mi, inevitabil, o imagine sfâşietoare: aceea a vechiului proiector de 35 de milimetri (datând din anii ’30), dislocat din cabina de proiecţie şi scos la mezat în stradă.

În fine, revenind la TIFF, cum vor surclasa spoturile TIFF 2014 succesul înregistrat de spoturile concepute de Cristi Puiu, cu Luminiţa Gheorghiu în prim-plan, la ediţia anterioară – care e „ingredientul magic” de data asta?

Nu ştiu cât succes au avut spoturile lui Cristi Puiu de anul trecut – părerile au fost, după cum era de aşteptat, împărţite, pentru că nu a fost o campanie standard. Să ne gândim doar că ele veneau după toate acele parodii ardeleneşti la icon-uri hollywoodiene, care creaseră deja un reflex pavlovian publicului de festival. Mi-aduc aminte că şi la conferinţa de presă mulţi au rămas mască. Personal, găsesc campania de anul trecut cum nu se poate mai în spiritul festivalului – probabil că cei care începuseră de o vreme să ne acuze de conformism şi-au muşcat limba. La ediţia actuală am încercat, din nou, altceva, plecând de la imaginea celor două icon-uri istorice din poster – dar cred că cel mai bine ar fi să le descoperiţi la faţa locului.

Coșul de cumpărături
Nu exista produse în coș
Continuă cumpărăturile
0