Millennium Bussines Center. Dix ans après
1986, 1996, 2006 reprezintă două decade şi trei secvenţe ale istoriei unui amplasament şi ale clădirii care s-a ridicat pe el. La sfârşitul secolului al XIX-lea, pe noul bulevard deschis de primarul Pake Protopopescu, la colţul cu strada Arcului, doctorul Erdreich construia „o foarte frumoasă clădire”, în care, timp de mai multe decenii, a funcţionat „una din băile bune ale oraşului nostru”, celebra Baia Arcului, des vizitată de arhitectul Ascanio Damian după lungile partide de rugby.
Anul 1986 a însemnat dispariţia clădirii şi abandonarea locului. Recuperat şi evaluat în contextul imobiliar al anului 1996, terenul este vândut împreună cu o schiţă de proiect. Abia zece ani mai târziu, proiectul devine clădire de birouri, după un lung şir de probleme, scandaluri şi transferuri de proprietate.
Probabil că doar proiectele de sertar, dacă se vor mai fi făcând ele, sunt scutite de tribulaţiile publice, de intervenţiile beneficiarului şi de condiţionările financiare. Mai mult, acestea nu au parte nici de diversitatea de epitete cu care este în genere descrisă o clădire din Bucureştiul contemporan. „Colos de oţel şi sticlă”, „«monstru» ce va străpunge cerul mai sus decât Hotelul Intercontinental”, „ridicat ca un gât de girafă peste oraş”, pentru a cita cele mai expresive şi subversive aprecieri din presa vremii noastre, clădirea cu 4 subsoluri, parter şi 18 niveluri înseamnă dincolo de toate aceste hiperbole o lucrare de arhitectură.
Perioada scursă de la prima schiţă de proiect, făcută pentru situl aflat în proximitatea Bisericii Armeneşti, şi până la încheierea lucrărilor a fost de o întindere neobişnuit de mare – poate doar „structura Patriciu” din apropiere să mai fi avut acelaşi destin nedesăvârşit – marcată de conflicte mari ulterioare începerii construirii. Pe lângă problemele de zgomot şi praf, situaţia a culminat cu întâmplarea de la sfârşitul anului 2000 când, din cauza unei greşeli de execuţie, s-au produs tasări în zona adiacentă şantierului, mai exact la şcoală şi la biserica construită în 1911, clădiri a căror configuraţie nu a fost aptă să preia mişcările terenului, dar care cu această ocazie au beneficiat de ample lucrări de consolidare. Biblioteca Dadian, deşi aflată chiar în zona de tasare maximă, nu a suferit avarii majore datorită configuraţiei simple şi a subsolului rigid. Lucrările demarate la sfârşitul anului 1999 prin pregătirea incintei în care trebuia să se dezvolte construcţia au continuat după un an şi jumătate cu realizarea infrastructurii (cele 4 niveluri ale subsolului), după care a urmat o pauză de doi ani, timp în care proiectul a fost vândut altui investitor. La sfârşitul anului 2005, au început ridicarea suprastructurii şi lucrările de închidere şi de echipare a construcţiei.
Determinarea volumului clădirii în conjuncţie cu conformaţia particulară a sitului, având în vedere un raport de eficienţă între aria utilizabilă şi aria desfăşurată, a fost problema majoră de proiectare, rezolvată în primele 9 luni ale anului 1997. O altă componentă importantă a definirii proiectului a fost coordonarea şi descrierea detaliată a celor cinci sisteme ce compun învelişul exterior al clădirii – placajul de piatră, peretele cortină, peretele tip spider glass, tâmplăriile de aluminiu şi placajul metalic – cu intenţia de a raporta cele patru faţade la contextul urban local. Ca o continuare a masivităţii construcţiilor existente şi a regimului de înălţime impus de acestea s-a descris corpul de şapte niveluri cu faţada de piatră. Părţile pline din metal ale turnului închis în peretele cortină s-au vrut realizate din titan, însă, chiar dacă pe parcursul lucrărilor s-a păstrat în detaliu configuraţia clădirii, din păcate unele materiale au fost înlocuite cu altele mai ieftine, făcând astfel posibilă încadrarea construcţiei în bugetul alocat. Faţada de sticlă a turnului, concepută ca un fundal pentru Biserica Armenească, dar şi ca un contrapunct al faţadei acesteia, a mizat pe comunicarea larg deschisă dintre interior şi exterior, asumând-o ca pe o calitate a proiectului.
În ceea ce priveşte funcţiunile, s-a stabilit încă de la început o compunere complexă, care să cuprindă, pe lângă spaţiile de birouri, un centru de conferinţe, două restaurante, dintre care unul amplasat la ultimul nivel, o zonă comercială şi o cafetterie la nivelul primului subsol, precum şi trei niveluri de parcaje cu o sută de locuri. Pe parcursul procesului de închiriere, desfăşurat în anul 2006, s-a renunţat la o parte din aceste funcţiuni (restaurantul de la etajul al 18-lea şi centrul de conferinţă). Parterul, în jurul căruia se agregă toate accesele clădirii, se compune dintr-un hol central desfăşurat pe două niveluri şi atriumul care face legătura între trotuar şi zona comercială de la primul subsol. Holul, marcat estetic printr-un panou decorativ, distribuie accesul către restaurantul angajaţilor, asigură legătura cu zona băncii şi deschide uşile lifturilor care vizitează cele 18 etaje de birouri. Detalii ale clopotniţei Bisericii Armeneşti sunt vizibile prin fanta de sticlă tăiată la nivelul superior al holului. Conceptul de dezvoltare pentru birouri a constat în realizarea unor secvenţe de clădire organizate pe un plan liber, nivelul de finisare fiind cel corespunzător clasei A. Partea de instalaţii şi sistemul de distribuţie a aerului condiţionat au fost flexibil mascate de podeaua înălţată şi de tavanele casetate. Dincolo de această echipare standard, amenajările ulterioare cu birouri deschise ori cu partiţii dese şi scenografiile diverse aparţin clienţilor.
Clădirile înalte inserate în zonele centrale ale Capitalei au devenit în ultimii ani o spaimă urbană alimentată de lipsa unui plan urbanistic general întocmit doar pe baza unei viziuni de dezvoltare a oraşului şi de pasiunea pentru taclaua fără noimă care însoţeşte cel mai adesea astfel de construcţii. Arhitectura e trecută în umbra afacerilor imobiliare, subiect mult mai interesant pentru auditoriu, calitatea proiectelor nefiind niciodată discutată sau remarcată.